Munca onestă, ambiţiile constructive, talentul şi inteligenţa

- interviu cu Alice GEORGESCU -

Vineri, 26 octombrie, începe Festivalul Naţional de Teatru. Ediţia de anul acesta propune o temă centrală, un "Focus" - opera regizorală a lui Silviu Purcărete. Pe de altă parte, FNT stă sub semnul celor doi autori cărora UNESCO le-a dedicat anul 2012: dramaturgul suedez August Strindberg, comemorat la 100 de ani de la dispariţie, şi I.L. Caragiale, sărbătorit la 160 de ani de la naştere şi comemorat la 100 de ani de la dispariţie. E o ediţie aniversară, dar, în acelaşi timp, o ediţie săracă - poate cea mai săracă de cînd există acest festival.

Festivalul de anul acesta stă sub semnul crizei. Cum a afectat criza economică teatrele din România şi care sînt pierderile pentru FNT?

Felul în care fiecare teatru a fost afectat de criză este, desigur, mai greu de apreciat. Cum se spune, fiecare şi le ştie pe-ale sale, care nu sînt întotdeauna expuse în public. Din ceea ce s-a putut vedea „cu ochiul liber“, se pare că observaţia făcută de nu mai ştiu care mogul al modei – cum că, pe timp de criză, fustele se lungesc, în timp ce boom-ul economic se traduce prin (re)apariţia minijupei – se aplică şi la teatru: în ultima stagiune am văzut, parcă mai mult ca oricînd, spectacole „mari“, cu aparat scenic complicat, cu distribuţii numeroase, cu decoruri şi costume foarte elaborate. Interesant, nu? În privinţa festivalului, lucrurile sînt mai limpezi: fiindcă nu am avut destui bani, iar cei care sînt, au venit foarte tîrziu, musical-urile (care presupuneau mişcări de trupe – şi mai ales de orchestre – prea costisitoare) şi spectacolele invitate din străinătate au rămas în afara programului. Pentru unele, sincer vorbind, m-a durut sufletul.

Festivalul Naţional de Teatru presupune o selecţie a celor mai interesante producţii ale stagiunii trecute. Cum vi s-a părut această stagiune în comparaţie cu cele precedente?

Mai bogată şi mai variată. A crescut numărul de spectacole produse şi s-au diversificat – nu suficient, încă, în comparaţie cu ceea ce se petrece în alte spaţii, dar se pot observa schimbări în bine – şi formulele de spectacol, precum şi în mijloacele de expresie.

Care este structura acestei ediţii a FNT?

În linii mari, aceeaşi ca şi anul trecut. Există un „focus“ – dedicat, acum, regizorului Silviu Purcărete –, există două secţiuni „personalizate“, întrucît în anul 2012 UNESCO îi aniversează/comemorează pe doi mari oameni de teatru, I.L. Caragiale şi August Strindberg (care, ca să zic aşa, nu aveau de ce să lipsească din FNT – şi nu doar ca sărbătoriţi), apoi un calup consistent de spectacole foarte diverse, tematic şi stilistic („De toate pentru toţi“ l-am numit şi, efectiv, asta conţine: producţii pentru toate gusturile), un mic grupaj care atrage atenţia în mod special asupra performanţei actoriceşti individuale sau în colectiv restrîns şi o la fel de mică secţiune care găzduieşte spectacole ale unor artişti foarte tineri.

În fiecare an, selecţia spectacolelor din cadrul FNT provoacă polemici. Se vorbeşte, mereu, despre criterii vs opţiuni subiective ale selecţionerului. Care au fost criteriile dumneavoastră?

Criteriul cel mai important: să funcţioneze corect opţiunea subiectivă. Să nu resping vreun spectacol din cauză că nu mi-e simpatic autorul lui. Să nu las prejudecăţile, spaima de polemici şi contestări, umorile de moment să vorbească mai tare decît instinctul meu teatral – atîta cît este – şi simţul valorii, tot atîta cît... Să pun în evidenţă munca onestă (travaliul care nu se face deloc în ţara noastră – vorba lui Caţavencu), ambiţiile constructive şi, mai ales, talentul. Şi inteligenţa.

În ce măsură selecţia dvs. acoperă tendinţele importante din teatrul românesc?

Mi-e greu să spun. Sper că dă o idee despre aceste tendinţe, dincolo de aprinderile de moment, care se sting fără urmări.

Secţiunea „Focus“ îi este dedicată regizorului Silviu Purcărete. De ce?

Sigur, tentaţia este să răspund scurt: de ce nu? Mai lung: pentru că este un artist contemporan foarte important, foarte productiv (în ultima vreme şi în România – ceea ce nu s-a întîmplat mereu) şi pentru că unele dintre spectacolele lui îmi plac foarte mult. Şi – dacă mă iau după năvala asupra sălilor unde ele se joacă – nu numai mie.

Sîntem în Anul Caragiale, teatrul românesc celebrează 160 de ani de la naşterea marelui scriitor şi dramaturg. Cum se reflectă această aniversare în programul festivalului?

Prin spectacolele invitate, evident, şi printr-o serie de „evenimente conexe“ dintre care aş cita masa rotundă avînd ca invitaţi (sau invitate?) personalităţi din afara lumii teatrale, poftite să reflecteze asupra permanenţei lui Caragiale pe plaiul mioritic dincolo de epoci şi, din păcate, dincolo de eforturile noastre în sens contrar, şi conferinţa extraordinară a maestrului Radu Beligan despre acest subiect, deopotrivă tandru şi dureros.

Una dintre secţiunile festivalului se numeşte „Teatrul de mîine“. E vorba de spectacole ale creatorilor tineri, debutanţi. Cum aţi descrie aceste producţii?

Cu un singur cuvînt: bune. Dar, ca să nu fie masa prea săracă: interesante, responsabile, mature, emoţionante.

La această ediţie aţi renunţat la spectacolele invitate din străinătate. De ce?

Din păcate, refrenul festivalului de anul acesta a fost unul foarte agasant: banii, banii, banii. Şi faptul că puteam să-l fredonez, în pas cu globalizarea, pe celebra melodie „Money, money, money“ nu m-a consolat prea tare.

Alice Georgescu este critic de teatru, director artistic şi selecţioner unic al Festivalului Naţional de Teatru.

a consemnat Matei MARTIN 

Foto: A. Bulboacă