Jurnale ruseşti

● Însemnările unui nebun, de N.V. Gogol. Regia: Felix Alexa; cu: Marius Manole, Alexander Bălănescu; scenografia: Diana Ruxandra Ion. ArCuB.

Traseul profesional al lui Marius Manole conţine o cantitate uriaşă de spectacole. Tînărul care făcea senzaţie în spectacolul brăilean Drept ca o linie (2002), în regia la fel de tînărului Radu Apostol, a fost repede adoptat de artiştii independenţi şi spectatorii lor. Ani de zile a lucrat pe rupte în zeci de spectacole underground, cu diferite teme şi estetici, mai mult sau mai puţin generoase. A fost angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti, dar a continuat să joace în show-uri independente sau ale unor teatre din provincie. E recunoscut faptul că Marius este un actor generos, care lucrează deopotrivă cu nume mari şi cu debutanţi. Generozitatea asta l-a determinat să joace foarte mult, ceea ce i-a adus experienţă, i-a şlefuit tehnica, i-a ascuţit intuiţia scenică şi gîndirea asupra personajelor, l-a făcut mai sigur (chiar şi în nesiguranţă, cînd asta era necesar unui personaj), fără să genereze, totuşi, o manieră interpretativă, fără să-i plafoneze curiozitatea sau energia.

Generozitatea are însă şi revers. Uneori, oboseala a fost peste limita suportabilităţii. Acum cîţiva ani, Marius Manole a făcut naveta cu trenul timp de o săptămînă între Brăila, Timişoara (unde avea repetiţii) şi Bucureşti (pentru a juca spectacole). Gluma din respectiva perioadă era că, deşi a ajuns în Capitală, nu a avut timp să treacă pe acasă. Cobora din tren, mergea la teatru, juca, urca în alt tren. Ar fi de zîmbit (măcar), dacă n-ar fi adevărat şi nu l-ar fi costat o bucăţică de sănătate. Dar asta nu l-a schimbat. A lucrat la fel de mult şi a continuat să fie generos. Ceea ce lipsea din multiplele formule teatrale pe care Manole le-a experimentat era un one man show, experienţa singurătăţii pe scenă. „Lipsa“ a fost acoperită de propunerea regizorului Felix Alexa – textul lui Gogol Însemnările unui nebun. Într-o formulă austeră (decorul se rezumă la două fundaluri pictate), spectacolul oferă o pseudo-singurătate, pentru că Marius Manole este însoţit pe scenă de violonistul Alexander Bălănescu, cu care dezvoltă o relaţie simbiotică. Nebunia personajului gogolian se insinuează uşor, întîi ca un umor discret, apoi ca o doză de fantastic domestic, cu tuşe groteşti, pentru a ajunge, încet-încet, să zgîrie suprafaţa delicată a normalităţii, să erupă cu forţă, ca un delir vulcanic, o febră halucinantă care face ca lumea din jur să îşi modifice consistenţa. Personajul lui Gogol percepe schimbarea, dar, din punctul lui de vedere, cea care se schimbă este lumea, nu el. Răul e în afară, nu înăuntru, iar schizofrenia este o formă de luciditate în raport cu un univers deraiat. Greutatea rolului constă în dozarea acestei inserţii de nebunie într-o aparenţă de normalitate. Manole ştie să facă asta farmaceutic, căci orice supradozaj sau carenţă ar bruia alunecarea lină în demenţă. Provocarea spectacolului vine din împărţirea singurătăţii scenice cu Alexander Bălănescu. Pe de o parte, muzicianul intră în universul în prăbuşire al tînărului funcţionar, „jucînd“ toate personajele care populează mintea înfierbîntată a acestuia. Jocul se rezumă la identitate vocală – Bălănescu redă vocile pe care le aude schizofrenicul –, una construită brechtian, detaşat, schematic. Pe de altă parte, muzica live se substituie nebuniei. Cu vioara scîrţîită, cu acordurile ascuţite, scrîşnite în pasaje repetitive, în crescendo, Bălănescu face schizofrenia „audibilă“. Spectatorul percepe invazia de neoprit a întunericului care stinge o minte, un om, o lume. La ArCuB, Însemnările unui nebun este spectacolul unei întîlniri între doi artişti care încetează să mai fie singuri – Marius Manole şi Alexander Bălănescu.

● Roman teatral, traducere şi dramatizare după Mihail Bulgakov de Bogdan Budeş. Regia: Vlad Massaci; scenografie: Andu Dumitrescu; coregrafie: Cătălina Gubandru; cu: Ion Grosu, Alexandru Repan, George Alexandru, Ada Navrot, Catrinel Dumitrescu. Teatrul Nottara.

Dramatizările la teatru sînt lucrul diavolului. Să adaptezi pentru scenă sute de pagini, concentrîndu-le în cîteva zeci, să renunţi la fire narative, personaje şi idei, încercînd să dezvolţi coerent şi consistent doar cîteva dintre acestea şi, cu toate acestea, să faci o structură dramatică credibilă, ca un organism întreg şi viu, este o probatio diabolica. Romanul teatral de Mihail Bulgakov – lucrare neterminată, cunoscută şi ca Însemnările unui răposat, scrisă în 1936, cu patru ani înainte de moartea autorului, însă primind din partea cenzurii permisiunea de a fi publicată abia în 1965 –, la care s-au înhămat traducătorul Bogdan Budeş (cel care a făcut şi dramatizarea) şi regizorul Vlad Massaci, evocă dictatura stalinistă prin prisma încercărilor nereuşite ale unui scriitor de a-şi publica primul roman. Refuzat de cenzură, scriitorul acceptă oferta unui teatru de a-şi dramatiza romanul. Partea care ţine de aventurile literare ale eroului Maksudov (alter ego al lui Bulgakov) sînt estompate, accentul spectacolului de la Nottara cade pe descrierea realisto-fantastică a mecanismelor (compromisuri, relaţii, aranjamente, orgolii, mizantropii, simpatii şi antipatii) de care se loveşte un tînăr artist care vrea să lucreze într-un teatru. Aici lucrurile devin interesante, căci dă de gîndit la cît din metafora instituţiei discreţionare pe care o descrie Bulgakov în epoca sovietică se regăseşte şi astăzi prin anchilozatele teatre de stat de la noi. Tiparul nu este inventat de scriitor, căci modelul Teatrului Independent din roman este Teatrul de Artă din Moscova (MHAT), sub directoratul lui Stanislavski. Scenariul are de luptat cu hăţişul unei memorii deraiate, eroul în pragul sinuciderii rememorează povestea cu demonii depresiei deasupra capului. Diavolul îşi bagă coada, umbrele unor personaje se şterg prin fundal, din pereţi ies capete sau mîini, frînturi de personaje care populează haotic mintea lui Maksudov (Ion Grosu). Atmosfera are tuşe beckettiene, patinează spre absurd, intenţie susţinută şi de tabloul Pătratul negru al lui Kazimir Malevici (cel care a iniţiat suprematismul în pictură), plasat în fundal. Spectacolul curge în hopuri – cu scene dinamice, fluide, şi pasaje greoaie, lungi şi monotone –, este elegant şi inventiv ca imagine, dar confuz ca intenţie. Actorii interpretează cîte două-trei personaje, unele savuroase (excelează Catrinel Dumitrescu în rolul secretarei), altele doar schiţate. Atuurile sînt scenografia în alb-negru (Andu Dumitrescu), cu panouri fluide albe şi mobilier negru, modular şi flexibil, şi coregrafia (Cătălina Gubandru), care îi mişcă grotesc-hipnotic pe actori în scenă şi prin pereţi, făcînd să danseze grotesc-coşmaresc personaje întregi sau bucăţele din ele.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: M. Ştefănescu