Criza de identitate a FNT (I)

Ca şi anul trecut, ca acum doi ani şi cam de cînd a început celebra criză mondială care e vinovată pentru orice (indolenţă, prostie, indiferenţă, nepricepere, rea intenţie etc.), Festivalul Naţional de Teatru a stat sub semnul incertitudinii financiare şi doar încăpăţînarea organizatorilor a făcut ca această ediţie să existe. Un „OK“ dat foarte tîrziu bugetului a dus la organizare sub presiune, renunţare la parte importantă din eveniment (secţiunea internaţională) şi, în general, mult stres şi agitaţie (s-a vehiculat chiar ideea de a anula ediţia din acest an). Bucătăria internă a festivalului nu ne-ar privi dacă ea n-ar afecta în mod direct evenimentul. Lipsa spectacolelor străine, atît de necesare pentru a combate autosuficienţa artistică autohtonă şi a deschide orizontul de aşteptare al spectatorului (sună prost, dar e adevărat; dacă nu are cu ce compara, spectatorul nu poate aprecia) provincializează FNT-ul.

Din păcate, nu lipsesc doar show-urile din străinătate sau anumite secţiuni (de exemplu, s-a dorit o secţiune de musical autohton, deşi spectacolele de acest gen sînt puţine). Selecţia spectacolelor se menţine în zona de siguranţă a certitudinilor: nume mari, teatre importante. Un teatru muzeificat. O paradă de titluri clasice şi nume cunoscute, necesară pentru a cunoaşte producţiile interne recente, dar insuficientă pentru conectarea la teatrul contemporan. Nici un risc. De exemplu, nimic din teatrul social, care e din ce în ce mai vizibil şi incisiv. Foarte puţin din zona independentă, ca şi cum ea n-ar fi „naţională“. O sfîntă disociere de subiecte controversate, de spiritul critic şi interogaţiile insistente ale tinerilor regizori şi dramaturgi. De două ori pe an, cu ocazia nominalizărilor pentru Premiile UNITER şi a FNT-ului, rescriu acelaşi articol, în care remarc ignorarea spectacolelor cu teme incomode. Nimic despre mineri, evrei, securitate, romi, sărăcie, educaţie etc. Nu este o enumerare la întîmplare, spectacole cu aceste tematici există, dar nu pe scena oficială a vreunui teatru impozant, ci în spaţii mici şi cu bani puţini (sponsorizări sau finanţări AFCN). Ar fi fost mult mai aproape de realitatea teatrală existenţa acestor spectacole în selecţia FNT decît intenţionata secţiune de musical. Festivalul continuă să confirme certitudini, nu să afirme temele noi. Ca şi cum teatrul trebuie să rămînă pe vecie ceva ce nu ne priveşte direct, nu ne atinge, nu ne zgîndără. Un obiect frumos pe care îl privim cu detaşare, nu un organism care incită şi provoacă. Un tablou, nu o rană.

De exemplu, este bizar că lipseşte din selecţie un spectacol ca Flori de mină de Székely Csaba, făcut la Studio Yorick din Tîrgu- Mureş. Spectacolul şi textul au fost premiate în România şi Ungaria (un regizor maghiar aflat în căutare de texte noi spunea că Székely Csaba e deja „celebru“. Iată că celebritatea lui nu e suficientă pentru FNT). Bizareria apare din faptul că selecţionerul Alice Georgescu cunoaşte bine teatrul de expresie maghiară, dar, se pare, ca şi în cazul spectacolelor de limbă română, cunoaşterea se limitează la mainstream. Ceea ce excede sferei de siguranţă a numelor consacrate este reprezentat în cantităţi infinitizemale. Salut prezenţa în FNT a spectacolului lui Bobi Pricop, Jocuri în curtea din spate, dar nu pot să nu remarc că temele sociale preocupante astăzi se regăsesc doar în texte ale unor autori străini. Şi aici apare o distanţare confortabilă. Textele dramaturgilor din România ar fi fost, probabil, prea directe. Degetul pus pe rănile societăţii româneşti ar fi apăsat prea puternic. Sîntem încă tributari ideii că teatrul e o sărbătoare. Poate ar trebui să ne gîndim ceva mai mult la teatru ca oglindă a lumii. N-am zis-o eu, a scris-o Shakespeare.

E funcţional, în schimb, focusul pe universul spectacular al unui regizor– anul trecut Andrei Şerban, anul acesta Silviu Purcărete. Marii artişti merită atenţie şi concentrarea cîtorva spectacole, eventual cu repetiţii deschise, filme, conferinţe şi lansare de carte într-o săptămînă de festival are valoarea unui workshop necesar şi util. Să le dăm Cezarilor ce e al lor. Din păcate, în contrapartidă nu se deschide uşa pentru viitorii Cezari, ceea ce face ca festivalul să nu aibă perspectivă, să arate ca, pardon de expresie, un cimitir al dinozaurilor. Criza de identitate a FNT pare să fie conştientizată căci se încearcă schimbări importante precum transformarea unora dintre secţiuni (neinspirat denumite – ca şi celelalte, de altfel – De toate pentru toţi şi Teatru de mîine) într-o competiţie. Un juriu va decide un premiu acordat în numele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. Pe ce criterii şi în ce scop, vorba lui Cehov (Ferapont în Trei surori), asta nu se ştie. Spectacolul Ultima zi a tinereţii intră în acest concurs, premiul se acordă, conform comunicatuluim de presă, „tinerilor creatori“, dar mă îndoiesc că Yuri Kordonsky mai poate intra în categoria „tînăr“.

Problemele se perpetuează şi în partea strictă de organizare. Modul de procurare a biletelor creează nemulţumiri. Nu există o casă unică pentru vînzarea tichetelor pentru orice spectacol din FNT, biletele nu se pot achiziţiona online, iar numărul acestora este prea mic. Au fost multe spectacole la care cererea de bilete a depăşit semnificativ oferta. Situaţia nu este de ignorat. Nemulţumirile sînt îndreptăţite. De exemplu, pe mult hulitul Facebook a apărut un argument valabil în legătură cu imposibilitatea de cumpărare online a biletelor. Anunţul punerii în vînzare a tichetelor pentru FNT a fost într-o zi lucrătoare, la prînz. Biletele pentru spectacolele Teatrului Maghiar de Stat din Cluj sau ale Teatrului Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu (dar nu numai ale lor) s-au epuizat în cîteva ore (cu atît mai mult cu cît cele mai multe spectacole s-au jucat cu publicul pe gradene, deci cu un număr redus de spectatori). Au reuşit să cumpere tichete doar cei care nu lucrează, nu au job. Amploiatul a rămas fără belet căci era în cîmpul muncii la ora punerii lor în vînzare. Dacă nu a putut-o trimite pe bunica la coadă la teatru... Prin urmare, o anume categorie de public – numeroasă – nu are acces la FNT. Eroarea este, în acelaşi timp, involuntară şi premeditată. Sigur că nimeni nu şi-a dorit asta, dar modul în care s-a rezolvat problema biletelor induce această consecinţă.

Nici frigul din Sala Mare a TNB nu este de înţeles la un eveniment cu pretenţii (dacă festivalul ar fi fost dominat de „undergranzi“ aş fi zis că e în ton cu geografia spirituală a participanţilor). E al doilea an în care actorii şi spectatorii tremură în acest spaţiu al Naţionalului (cîţi ani trebuie să tremurăm ca să se autosesizeze cineva din organizare?). Frigul nu face nici actorii mai buni, nici teatrul suportabil, dimpotrivă. Cum problemele organizatorice au acaparat tot spaţiul articolului, despre spectacole voi scrie săptămîna viitoare. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: M. Marin