Despre tigri şi frică
● Tigrul Sibian, un spectacol de Gianina Cărbunariu; cu: Paula Gherghe, Toma Dănilă, Rolando Matsangos. Sala Nouă a Teatrului de Comedie.
Cred că sînt cam o sută de bibelouri, acelea pe care le ştim cu toţii din vitrinele părinţilor: beţivii, balerina, ţărăncuţa cu coş pe umăr, veveriţa, cîinele pătat. O lume de porţelan. Imaginea îngheţată a unei frumuseţi afişată ostentativ ca să-şi ascundă goliciunea. În spectacolul Gianinei Cărbunariu, un oraş oarecare din România, al cărui nume nu se rosteşte niciodată pe scenă, dar apare în titlu, ei bine, acest oraş (ne)ştiut este configurat din bibelouri, încremenit în autoadmiraţie: pentru faţadele renovate şi pieţele cu porumbei, pentru cartierele rezidenţiale şi turiştii care fotografiază pietre, pentru perfecţiunea locuitorilor civilizaţi, catedralele săseşti şi terasele cu specialităţi ardeleneşti. Spectacolul face tomografia unei metropole de succes şi scoate la lumină urmele unor boli ascunse. Ca un tigru într-un oraş de porţelanuri.
Gianina Cărbunariu pleacă de la un fapt divers real care e departe de preocupările ei anterioare. În 2011, un tigru evadează de la Grădina Zoologică din Sibiu, rătăceşte pe la marginea oraşului cîteva ore şi este împuşcat de echipa de urmărire, incapabilă să-l captureze viu. Realitatea este ficţionalizată într-o formulă de teatru-fabulă. Tigroaica Mihaela (personaj real) face o plimbare iniţiatică prin Sibiu: ia taxiul, ajunge în Piaţa Mare, în cartierele rezidenţiale şi în zonele cu homleşi, obţine un credit de nevoi personale pentru care îşi pune blana gaj, îi atrage, dar îi şi sperie pe turişti etc. În drumul ei, priveşte cu ochii străinului un oraş suprasaturat de propria imagine şi este privită ca o străină, cea diferită de ceilalţi. Tema spectacolului este tocmai această scanare neutră a unui organism – oraşul – a cărui autopercepţie este atrofiată de mulţumirea de sine. Cîteva idei se subsumează temei: stratificarea socială în funcţie de topografie – centru şi noile zone rezidenţiale, pe de o parte, şi cartierele sărace, de partea cealaltă –, etnici minoritari vs majoritari, temele tabu – homleşi şi romi –, evitate cu falsă pudoare, corporatismul capitalist sinistru (în episodul de la bancă) etc. Gianina Cărbunariu pulverizează imaginea unui oraş românesc care reuşeşte să arate ce cele europene prin devoalarea unor realităţi neplăcute ascunse sub preş. Orice centru are margini despre care nu se vorbeşte. Pentru orice om mulţumit de oraşul lui, există cîte un „ratat“ care doarme în cutii de carton la periferie. Genetica socială a burgului german ajuns model european în România nu exclude pensionarii terorizaţi de chefurile vecinilor, minoritarii de culoare deposedaţi de cocioabele în care locuiesc şi cîinii vagabonzi vînaţi (ambii, pentru a păstra imaginea curată a oraşului), variantele locale de băieţi deştepţi şi casele lor minunate. Gianina Cărbunariu afirmă că spectacolul vorbeşte despre libertate şi captivitate, dar conceptele se referă, cu siguranţă, la nivel mental. Locuitorii burgului transilvănean se dovedesc deţinuţi într-o concepţie rigidă. A nu recunoaşte problemele oraşului echivalează, pentru ei, cu inexistenţa acestora. Sigur, cîte oraşe din România nu ascund exact aceleaşi hibe, chiar dacă nu au de apărat imaginea unei reuşite europene precum Sibiul?
Păstrînd o formulă de teatru cu care a obişnuit publicul – trei actori cu care lucrează constant, Paula Gherghe, Rolando Matzangos şi Toma Dănilă joacă multiple personaje, imagini video, care focusează pe un detaliu creînd un montaj între plan larg live şi prim plan video, la care se adaugă muzica lui Bobo Burlăcianu –, Gianina Cărbunariu adaugă, de această dată, un ingredient savuros: fabula. Prin urmare, cîteva scene cu animale sînt delicioase. Povestea despre apariţia tigroaicei Mihaela în Piaţa Mare, spusă de porumbei, ciori şi vrăbii (metafore ale claselor sociale) sau interogarea animalelor de la Zoo despre fuga colegei lor sînt comedii veritabile, susţinute actoriceşte impecabil. Probabil asta era cea mai bună soluţie de a vedea un oraş cu toate hibele lui: să priveşti prin ochii „animalelor“ sale.
● Arhiva performativă, un spectacol de Gianina Cărbunariu; cu: Paula Gherghe, Toma Dănilă, Rolando Matsangos. Sala Nouă a Teatrului de Comedie.
Arhiva performativă se află la întretăierea a două proiecte ale Gianinei Cărbunariu şi le continuă pe amîndouă. Unul este un spectacol făcut în Germania, la Münchner Kammerspiele, Sold out, care urmărea povestea saşilor şi a şvabilor vînduţi în perioada comunistă, de statul român, statului german. Spectacolul are la bază documentarea în Germania, interviuri cu cei care au fost „marfă vie“ în astfel de tranzacţii. Celălalt proiect vizează o serie de spectacole despre imixtiunea Securităţii în viaţa oamenilor, înainte de căderea comunismului. Arhiva performativă este compusă dintr-o serie de poveşti reale care descriu un procedeu mafiot pe care Securitatea l-a practicat în vînzarea etnicilor germani. Dincolo de acordul – neînregistrat nicăieri, de altfel – între România şi Germania, prin care statul german plătea statului român bani pentru fiecare etnic plecat în RFG, exista o reţea de intermediari prin care se putea face rost de paşaport german. Desigur, pe bani mulţi, trimişi, de rudele din Germania, celui care încerca să plece. Poveştile par ficţiuni, deşi sînt reale. Întîlniri noaptea, pe cîmp, cu un necunoscut căruia i se dă o sacoşă de bani (chiar şi 20.000 de mărci germane) fără nici un fel de acte, după care se aşteaptă paşaportul (uneori, şi 20 de ani). Cine avea o casă frumoasă pleca mai repede, căci exista mereu un şef din Securitate care dorea acea casă. Ajunşi în Germania, erau sfătuiţi să nu vorbească despre asta. Şi cei mai mulţi nu vorbesc. Încă le e frică. Necunoscuţii cărora le-au dat banii sînt acum nume cunoscute din lumea politică sau a afacerilor.
Lectura scoate la iveală o mafie a Securităţii care dubla cîştigurile, obţinînd bani de la cei care urmau să plece pentru un paşaport plătit deja de statul german. O plată dublă, bani mulţi despre care nu se ştie unde au ajuns (în buzunarul securiştilor sau în cel al statului care întreţinea o astfel de reţea mafiotă – cine a avut acces la aceşti bani neînregistraţi în momentul Revoluţiei?) şi, mai ales, o formă de menţinere a fricii şi, prin urmare, a supunerii. Un sistem perfect de control al populaţiei.
Arhiva performativă este un spectacol care trebuie văzut pentru că luminează cîteva episoade din istoria ultimilor 70 de ani despre care prea puţini ştiu. Despre ele, nu se scrie în cărţile de istorie. În continuare, frica tace, probabil susţinută de necunoaştere. Aşa devenim victimele unei istorii care minte prin omisiune.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: S. Crăciun
