"Arta e un balon pe care-l umfli şi explodează" - interviu cu coregraful Wim VANDEKEYBUS

Publicat în Dilema Veche nr. 458 din 22-28 noiembrie 2012
"Arta e un balon pe care l umfli şi explodează"   interviu cu coregraful Wim VANDEKEYBUS jpeg

Este unul dintre cei mai importanţi coregrafi contemporani la nivel internaţional. Belgianul Wim Vandekeybus a fondat celebra companie de dans Ultima Vez, a regizat cîteva filme de gen şi s-a făcut cunoscut publicului din România în 2010 prin spectacolul Monkey Sandwich, invitat în cadrul eXplore Dance Festival and Performance, festival unde a revenit anul acesta cu spectacolul Booty Looting.

Care este metoda dumneavoastră pedagogică, cum lucraţi şi cum vă construiţi relaţia cu studenţii?

Nu am o tehnică anume. Există oameni cu sau fără experienţă, cu sau fără talent care vin să frecventeze workshop-urile mele. De asemenea, există şi tineri care au şi talent, şi experienţă, sau nu posedă nici una, nici alta. Trezirea oamenilor trebuie să aibă loc mai întîi la nivel mental, pentru a fi mai deschişi, pentru a observa şi a lua aminte şi pentru a înceta să se ocupe doar de ei înşişi. Mulţi dintre ei nu mai ştiu să lupte şi, dacă îi stimulez să o facă, trebuie să-i conduc pînă la înţelegerea faptului că a te lupta pe scenă este un simulacru, dar că ei trebuie să fie atît de buni, încît totul să fie resimţit ca emoţionant şi adevărat.

Nu am o metodă, dar am abilitatea de a-i pune în situaţii din care au de învăţat, îi observ cu atenţie, le ofer feedback şi uneori vin cu soluţii foarte concrete, dar nu-mi place să-i învăţ ce se presupune că trebuie să facă. Nu sînt profesor, sînt regizor.

Cum lucraţi, ca regizor, cu artiştii împreună cu care vă construiţi spectacolele?

Încerc să nu mă văd pe mine însumi ca pe un geniu atotştiutor, îi ascult întotdeauna pe ceilalţi, dar am mereu ideile mele foarte personale. Dacă nu le-aş avea, m-aş opri. Sînt deschis către artiştii cu care lucrez, într-un mod care se dovedeşte benefic pentru ei şi care deschide un drum şi pentru mine.

Există vreo diferenţă între a fi pe scenă, interpretînd şi, în acelaşi timp, construind spectacolul şi a fi în exterior şi a lucra doar la nivel de construcţie?

De obicei îmi plăcea să mă plasez în interior, dar trebuia apoi să îmi asum responsabilitatea pentru dramaturgie, dar şi pentru cei implicaţi în creaţie. Cînd eşti plasat în exterior, devii conştient mai repede de modul în care spectacolul trebuie construit. La început, îmi plăcea să acţionez la toate nivelurile, dar acum resimt totul cumva diferit… E minunat să fii pe scenă, dar am fost prezent atît de mult acolo, încît nu mă deranjează să mă plasez în exterior, dacă pot face ceva diferit.

Aveţi un limbaj de mişcare recognoscibil, este ca o marcă înregistrată. Cum îl construiţi, de unde vine?

Întotdeauna am idei legate de modul în care o poveste trebuie turnată în forma mişcării, de exemplu o naştere sau o luptă fără a folosi braţele. Uneori ofer limite în cadrul cărora artiştii trebuie să îşi croiască drumul: o poveste aventuroasă, o poveste amuzantă etc. Acest limbaj are o formă de energie care se relaţionează mai mult cu o stare de spirit. Un spectacol este întotdeauna ca o mare călătorie. Un spectacol de – să zicem – două ore are nuanţe diferite, nu e ca şi cum construiesc ceva, apoi introduc variaţii şi sfîrşesc cu ce am început, pentru a închide cercul. Nu îmi este teamă să fisurez starea la un moment dat şi să vin cu ceva complet diferit.

Următoarea întrebare s-a născut cînd am văzut making off-ul filmului Blush: care e diferenţa dintre abordarea corpului integrat scenic şi cea a corpului capturat pe peliculă? Există deosebiri între felurile în care este înţeles corpul?

Cînd creez o piesă şi văd anumite corpuri în fiecare zi, începe să îmi fie clar modul în care ar trebui filmate. Cînd ţin un workshop şi văd oameni noi, observ cu uşurinţă că unii ar fi buni nu neapărat pentru a fi dansatori în companie, ci pentru a juca într-un film. Unele persoane au o anumită aură, altele sînt cumva incerte, altele nu sînt interesante sau nu sînt uşor de „citit“. Alţii nu sînt uşor „descifrabili“, dar această stare de fapt se schimbă cînd încep să interpreteze. Pe scenă, în afara ei sau în faţa unui ecran, mă pliez pe ceea ce percep în funcţie de ceva ce este în egală măsură intuiţie şi cunoaştere.

„Este esenţial să te reînnoieşti“

Să vorbim acum despre recentul dvs. spectacol pe care publicul român a avut şansa de a-l viziona în cadrul eXplore Dance Festival, Booty Looting. Ceea ce vedem pe scenă mi-a părut mai mult a fi nu numai o diferenţă între două tipuri de imagine, ci mai ales între două modalităţi de a percepe timpul. Ştiu că la origine sînteţi fotograf. De unde ideea aceasta de a aduce pe scenă un fotograf? Pentru că, evident, nu e vorba doar de un fotograf...

Evident, dacă ar fi fost folosit doar ca fotograf era o simplă formă de exhibiţionism prin care am fi spus: „Uite ce putem noi să facem, priviţi ce tehnică avem!“… Ţin foarte mult la prezenţa lui mai ales în prima parte a spectacolului, cînd nu îi vedem fotografiile, dar îi putem urmări mişcările, îi putem percepe silueta şi îl vedem cum „fură“ imagini. Îmi place foarte mult să documentez documentaristul. La repetiţii, l-am filmat pe fotograf, existau, de fapt, doi fotografi. Răspunsul la întrebare este clar: sîntem, fără îndoială, într-o situaţie simulată, într-un studio în care vedem cum se construieşte ceva. Apoi, fotografiile spun povestea ca şi cum ar fi întreagă, dar nu este.

Este vorba despre ceva real?

Este vorba despre o minciună. Ai o ramă, un cadru, dar ceea ce vezi dincolo de acest cadru nu e real...

Ce ne puteţi spune despre revolta din final a personajului lui Jerry Killick?

Nu e tocmai o revoltă. Este distrugerea a ceea ce crede. I-am spus că trebuie să deconstruiască ceea ce a construit, pentru că treizeci la sută din ceea ce spune reprezintă o minciună şi necesită o reconstrucţie… Pentru că arta e un balon pe care îl umfli şi apoi explodează.

Chiar credeţi asta?

Desigur, dar cred şi contrariul, cred în ambele aspecte, pentru că e vorba de ceva ce iubesc şi urăsc în acelaşi timp. În spatele biografiilor artiştilor sînt multe minciuni care se preschimbă în mituri. De aceea îmi place să mă deconstruiesc. Oamenii îşi umflă propriile baloane, poate că aşa voi face şi eu, cine ştie…

Care este locul mişcării sau al dansului în acest spectacol?

Mi-am dorit să existe în spectacol pentru că mişcarea are, în acest context, funcţia muzicii, oferă timp pentru reflecţie. Dacă nu ar exista, nu ar fi timp pentru ca ceea ce se petrece în spectacol să fie gîndit în profunzime şi digerat.

Aveţi o definiţie specifică pentru ceea ce înseamnă a fi „adevărat“?

Totul este adevărat! Dacă fotocopiezi ceva, fotocopia este adevărată. După cum aţi văzut în spectacolul meu, maşina de copiat acţionează ca un aparat ucigător, imaginile care rezultă din scena uciderii copiilor de către Medeea prin fotocopierea chipurilor băieţilor sînt mult mai puternice decît dacă ar fi fost fotografii. Copierea feţelor într-un astfel de mod generează o imagine stranie a morţii. Nu e o idee nouă, o port cu mine de cincisprezece ani.

Credeţi că există părţi din creaţia dvs. care trăiesc prin ele însele, în afara operei din care fac parte?

Există artişti vizuali care creeză material video pentru muzee, filmează mici fragmente, apoi le trimit unui editor care le montează într-un film de cinci minute ce este ulterior vîndut sub forma unei instalaţii. Am lucrat cîndva cu un editor care mi-a spus că aş putea face sute de filme de acest gen, pe care le pot vinde apoi unor muzee, dar recunosc că nu rezonez prea bine cu un astfel de mod de a crea. Nu îmi place să „ciopîrţesc“ lucrurile, e minunat să le vezi în contextul din care fac parte, deşi ele pot fi detaşate de acesta.

Vă regîndiţi adesea mijloacele? Simţiţi nevoia unor puncte de turnură pe drumul dvs. artistic?

Da, desigur, dar rămîn întotdeauna eu în structura schimbării, nu pot să evadez complet din mine însumi. Îmi place să lucrez cu oameni noi şi să învăţ continuu de la ei. Chiar dacă transmit şi explic ceea ce creez, învăţ întotdeauna să fac ceva distinct în raport cu ceea ce am făcut pînă atunci. Este esenţial să te reînnoieşti, numai că această reînnoire nu este posibilă tot timpul.

Aţi văzut vreodată vreun spectacol străin pe care v-ar fi plăcut să-l fi creat dvs.?

Nu. E minunat să vizionezi un spectacol foarte bun, îmi induce o stare de bine şi nu simt nevoia să proiectez vreo schimbare în structura piesei. Dar cînd văd un spectacol prost, sînt foarte preocupat pentru că mă gîndesc aşa: „Doamne, aici aş fi procedat astfel, aici aş fi făcut această schimbare!“. Spectacolele slabe mă provoacă să mă gîndesc cum aş fi creat eu aceleaşi spectacole astfel încît să fie bune.

a consemnat Gina ŞERBĂNESCU 

Foto: Danny Willems

“A performance is like a big travel” - an interview with Wim VANDEKEYBUS

Wim Vandekeybus is one of the most acclaimed contemporary choreographers at international level. He is the founder of the famous company Ultima Vez (Belgium) and he is known to the Romanian audience for the performance Monkey Sandwich that was invited in the Explore Dance and Performance Festival 2010. Wim Vandekeybus returned to the festival this year with his recent creation, Booty Looting.

As you are very well known as an artist, let us talk first about another side of your activity: what is your pedagogical methodology, how do you work and build your relation with your students?

I do not really have a technique. There are people with your without experience, with or without talent that come to attend my workshops. But also there are people with none of them or both of them. People have to wake up in the head first of all, to be less individualistic, to be much more open to the others, to observe and notice, not to do only their own stuff. There are many dancers today who are stuck to their headphones and their computers and they really need classes meant to make them interact and initiate action. I think that they should be made act, but also react. Many of them cannot fight anymore and if I try to make them do this, I have to lead them to a point where they should understand that fighting onstage means faking it, but also you should be as good in this as to get to the point of making it feel exciting and true. I have no method, but I have the ability to put them in situations they can learn from, I observe them, I give them feedback and sometimes I come with very concrete things, but I do not like to teach people what they are supposed to do. I am not a teacher, I am a director.

How do you work, as a director, with professionals, with the artists that you are building your shows with?

I try not to see myself as a genius who knows everything and I listen to people also, but I always have ideas. If I did not have them, I would stop. I am open to the artists I work with in a way that proves good for them and I also want to follow.

Is it any difference between being onstage, performing and at the same time building it and being outside, only constructing the performance?

I usually liked to be in, but then I had to assume a lot of responsibility for the dramaturgy and also for the people involved, because when you are outside you become aware much faster about the way the performance should be built. In the beginning, I liked to do it myself at all levels, but now I feel somehow different…It is great to be onstage, but I did it so often that I do not mind being outside also, if I can do something else.

You have a very recognizable language of movement, it is obvious, it is labeled, it is yours. How do you construct it, what does it come from?

I always have ideas about how I should put a story into movement, like getting born or fighting without arms. I provide limits sometimes and within these limits people find their way: an adventurous thing, a crazy funny thing and so on… And it has an energy more related to a state of mind. A performance is always like a big travel. A show of, let’s say, two hours has always different colors, it is not that I build one thing and I make variations and I finish with one thing in one curve. I am not afraid to break the mood and suddenly come with something else.

This is a question that crossed my mind when I saw the making-of of Blush: what is the difference between dealing with the body on stage and dealing with the body that is going to be captured on the screen? Is it any difference in the way that you approach the body?

If I make a piece, I see these bodies every day and I start to know in what way they should be filmed and I can direct them very well. When I give a workshop and I see new people, I easily notice, for instance, that someone could be very good not necessarily in the company, but in a movie. Some people have a certain aura, others are in between or some of them are not interesting, they are not readable. There are performers that are not readable immediately, but this situation changes the very moment they start acting. In understanding all these, on stage, off stage or in front of the screen I switch according to something that is equally experience and knowledge.

Let’s speak now about your recent show that the Romanian audience saw in Explore Dance Festival, Booty Looting. It is interesting that what we see onstage it was to me not only a difference between two kinds of images but between two modalities of perceiving time. I know that originary you are a photographer also. Why this idea of bringing onstage a photographer who obviously is not only a photographer?

Right, if he is used only as a photographer it is just a show off: „Look what we can do, what a technique we have!” I like him mostly in the first part, where we do not see his pictures, we see his silhouette, we watch him moving and „stealing” images. I also like to document the documentator. At the rehearsal, I was filming the photographer, so we had in fact two photographers. The answer to the question is clear: we are obviously in a fake situation, in a studio where we see how we build something. Then the pictures tell the story as if it were the full story, but it is not!

Is it about what is real?

It is about a lie! You have a frame, but sometimes you see outside the frame and what you see is unreal.

What about the rage of Jerry Killick’s character in the end?

It is not exactly a rage; it is the destruction of what he believes in. I told him that he had to dismantle what he had built, because around thirty percent of what he said consists in lies and this requires reconstruction… Because art is a balloon that is blown and then explodes…

Do you really believe this?

Of course, but I also believe the contrary, I believe both sides, because I love it and I hate it. Behind artists’ biographies there are a lot of lies that turn into myths. This is why I like to dismantle myself…People blown their own balloons, maybe I will do it too, I don’t know…

How do you place the movement or the dance in this piece?

I want it to be there because movement is like the music in this context, it gives you time to think. If I do not have them, there is no time for the things brought onstage to be thought and digested.

Do you have a specific definition of what is really true?

Everything is true! If you make a photocopy of something, the photocopy is true. As you saw in the performance, the photocopy machine can act as a killing machine, the images that result from “Medea”’s killing the boys by photocopying their visages is more powerful than photographed images. Copying the kids’ faces like that results in a strange image of dying. This is not a new idea of mine; I’ve had it for 15 years.

Do you think there are parts of your creations that can stand for themselves, outside the work they are integrated in?

There are video artists who make videos for museums and they film a bit and then they go to the editor who has to make a five minutes film and they sell it as installation. I had once an editor that told me that I could make thousands of movies like that and sell them to museums, but I am not really into that. I do not like to chop off things, it is nice to see things in context, but you also can detach them from it.

Do you reconsider yourself often? Do you feel the need of shifts in your artistic way?

Yes, for sure, but there is always me in the form of the change, I cannot escape myself. I like to work with new people and keep learning from them. Even when I explain my work, I am learning from trying to do something different from what I did. It is esential to renew but it is impossible to renew all the time.

Have you ever seen a piece which is not yours and said: „I would have loved to do this myself?”

No. Going to see a good piece is great, I like it, it makes me feel good because it is totally very well done and there is nothing I would change about it. But when I see a bad piece, I am very busy, because I think: „God, this I would have done it this way, here I would have changed this”. Bad pieces keep me busy with the idea of how I would have done them to be good.

an interview by Gina ŞERBĂNESCU

Photo: Danny Willems
 

1026 16 impostorul webp
Impostor ca mine
Impostorul își propune să readucă la viață toate frămîntările sociale ale unei epoci, prin intermediul cîtorva personaje situate de ambele părți ale baricadei.
p 17 jpg
Joker
Aici e de găsit un oarecare merit al filmului: în secvențele în care Ridley Scott minte conștient, de dragul cinema-ului.
p 17 Audio jpg
Voci umane, voci artificiale
Am sentimentul că, în cazul tehnologiei de simulare a vocii umane, sfîrșitul jocului va veni cînd nu vei putea face diferența între vocile AI și cele umane.
1025 16 coperta corin braga jpg
Străinătăți, stranietăți și alte fantasme literare
Mi‑e greu să cred că proza lui Mircea Eliade ar putea fi înțeleasă pe deplin fără dialectica sacru‑profan.
p 17 2 jpg
Pînă la capătul drumului
Filmul vorbește despre condiția de a ajunge mereu prea tîrziu.
1025 17b cover1 jpg
Solo & solos
Curînd ne vor vizita artiști de la celălalt capăt al lumii, din Noua Zeelandă și Australia, care au acumulat cu sîrguință simpatie internațională și și-au făcut în cele din urmă curaj să ne caute și pe noi pe hartă.
image png
O călătorie narativă ajunsă la final: Asociația Heart a încheiat cu succes proiectul „Povești de familie”
Asociația Hearth are plăcerea de a anunța încheierea cu succes a proiectului cultural “Povești de familie” – o inițiativă recuperatoare și artistică
1024 16 cop1 png
Anxietatea lucrurilor definitive
Cele două cărți discutate în această pagină au în comun o anumită anxietate (aparentă sau nu) a definitivului.
1024 17 Am avut o livada foto Sabina Costinel jpg
Livezile noastre de vișini
Într-un fel sau altul, noile perspective asupra Livezii de vișini explorează răsturnarea vremurilor de care tot avem parte în ultimii ani.
Doru Covrig Doua maini,model cu roșu și negru, polimer, 17x25x18cm, 1995 jpg
Expoziție personală DORU COVRIG - sculptură mică și desene - la un an de la dispariția artistului
Doru Covrig este pentru arta contemporană un reper al sculpturii conceptuale
Poster orizontal 23 11 2023 Gianni Gagliardi Nomadic Nature jpg
„NOMADIC NATURE”: jazz cu saxofonistul spaniol GIANNI GAGLIARDI, la Sala Radio
A înregistrat peste 40 de albume, dintre care 5 ca solist, albume ce au primit aprecieri foarte bune din partea presei internaționale.
1023 16 antologia palatina cartea a v a produs galerie mare jpg
p 17 2 jpg
Bîrfoteca
Jeanne du Barry îneacă monarhia franceză în unsoarea tabloidelor.
1023 17 Kenny Garrett jpg
Jazz Syndicate Festival
Pentru un succes total însă, festivalul ar fi meritat o promovare mai extinsă.
1023 21 Iamandi coperta jpg
Adio, Europa de Est!
Aș adăuga: poate noua formă a folclorului est-european.
1022 16 donnatela jpg
Black Hole Sun
Cred că o iniţiativă a traducerii lui ar fi cu profit pentru literatura română contemporană.
p 17 2 jpg
Zeița
Și ne arată că această utopie e la îndemînă.
1022 17 The Beatles Now And Then jpg
Beatleși și Stoneși în 2023
The Rolling Stones este o formație în (plină) activitate, niciodată întreruptă, niciodată scurtcircuitată de ego-urile supraexpandate ale componenților.
1022 21 Florescu jpg
Brâncuși, Picasso: artiști, expoziții, efecte în paralelă
Dar acesta e un alt artist, un alt efect în paralel, un alt posibil subiect al unei alte expoziții „în paralelă” care va avea loc cîndva, în viitor.
Poster orizontal09 11 2023 Contemporan în România 2 jpg
„CONTEMPORAN ÎN ROMÂNIA” – seară de jazz și vernisajul expoziției „Centaur”, la Sala Radio
Prin Proiectul Cultural dorim să oferim o revelatoare experiență multimedia
1021 16 coperta jpg
„Grecia călătorește, călătorește mereu”
Grecia călătorește, călătorește mereu.
p 17 jpg
Detalii
Frumusețea filmului e inseparabilă de o stare de plutire a tuturor lucrurilor.
1021 17 cover1 jpg
Încredere
Lansările din acest an au arătat un grup în formă maximă.
1021 21 moscova inhata romania robert bishop e s crayfield editura corint istorie 01 jpg
Origini românești ale Războiului Rece
Ordinele noastre erau să ne ocupăm de naziști, dar am aflat curînd că urgia comunistă „este mai rea decît cea nazisă”, au mărturisit autorii.

Adevarul.ro

image
Soluția unei femei medic pentru salvarea soțului infectat cu o bacterie mortală: un tratament obscur cu virusuri
Când niciun antibiotic nu a mai funcționat în cazul soțului său infectat cu o bacterie periculoasă, o femeie medic a apelat la un tratament considerat obscur, folosind un inamic natural al bacteriilor pentru a-i salva viața.
image
Ce se întâmplă în timpul unei circumcizii. Care sunt riscurile și beneficiile procedurii
Deși considerată cea mai veche și cea mai frecventă operație din lume, circumcizia - îndepărtarea chirurgicală a prepuțului - este încă o procedură controversată, potrivit Yahoo! Life.
image
Piscină și elicopter pe cel mai mare super-iaht submarin din lume, în valoare de 2 miliarde de dolari
Compania producătoare a lansat, de asemenea, insule unice în felul lor, pe care se poate naviga sau poate acosta super-submarinul.

HIstoria.ro

image
Zguduitoarea dramă amoroasă din Brăila, care a captivat presa interbelică
În anii 1923-1924, numita Anny Bally din Brăila, „de o frumuseţe rară“, a încercat să se sinucidă din dragoste. În 8 noiembrie 1924, tot din amor, şi-a împuşcat iubitul, după care s-a împuşcat şi ea.
image
Importanța stației NKVD de la Londra în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
În 1941, stația NKVD de la Londra era cea mai productivă din lume, comunicând Moscovei 7.867 de documente diplomatice și politice, 715 documente pe probleme militare, 127 referitoare la aspecte economice și 51 legate de activități sau operațiuni ale serviciilor de informații.
image
Ce a însemnat România Mare
1 Decembrie 1918 a rămas în mentalul colectiv ca data la care idealul românilor a fost îndeplinit, în fața deschizându-se o nouă etapă, aceea a conștientizării și punerii în aplicare a consecințelor ce au urmat acestui act, crearea României Mari.