Cînd sufletul se scurge din sticlă
● Flori de mină de Csaba Székely; regia: Aba Sebestyén; decoruri şi costume: Ildikó Lukácsy; cu: Gábor Viola, Kelemen Barna Bányai, Dorottya Nagy, Botond Kovács, Zsuzsanna Gulács. Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, compania „Tompa Miklos“/ Studio Yorick.
La piesele lui Csaba Székely se remarcă două lucruri: ascuţimea de bisturiu cu care crestează în problemele secuimii din Transilvania şi umorul sănătos sub care camuflează arma „crimei“. Trilogia pe care dramaturgul mureşean a început-o anul trecut în „Programul de practică Teatrală pentru Şcolile din Vest şi Nord-Vest“, derulat de Teatrul 74, se apropie de final. Primele două piese – Flori de mină şi Beznă de mină – au fost montate în România şi Ungaria, premiate şi aici, şi acolo, atît textele, cît şi spectacolele. Cea de-a treia parte a trilogiei – Apă de mină – a cîştigat un concurs de dramaturgie al Teatrului „Örkeny István“ din Budapesta, unde va fi pusă în scenă. O a doua montare cu Flori de mină în Ungaria va avea loc anul viitor la Teatrul Naţional din Budapesta, în regia lui Aba Sebestyén, regizorul versiunii mureşene. Premiera Beznă de mină din Budapesta tocmai a avut loc la sfîrşitul lunii noiembrie. Cu alte cuvinte, Csaba Székely are mare succes, ba chiar a devenit un fenomen (asta în condiţiile în care activitatea sa literară nu se rezumă la teatru). Cum a fost posibilă ascensiunea rapidă a unui dramaturg maghiar din România? Răspunsul stă în textele sale şi spectacolele lor.
Întîi citite şi apoi văzute în „carnea“ lor – spectacolele de la Studio Yorick în parteneriat cu Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş, Compania „Tompa Miklos“ – piesele lui Csaba Székely se consumă cu mare plăcere atît la lectură, cît şi la vizionare.
Conceptul celor două spectacole ale lui Aba Sebestyen pentru Flori de mină şi Beznă de mină pare a fi afirmaţia lui Cehov, contrariantă la vremea ei: „piesele mele sînt comedii“. Universul dezolant al satelor secuieşti din Transilvania, strivite de sărăcie şi deziluzie, în care lipsa de perspectivă existenţială este înecată în alcool, religia domină viaţa prin supunere, discursul naţionalist face parte din conversaţia zilnică, corupţia este un mod de a trăi, iar sinuciderea este singura soluţie viabilă (cîtă ironie!), ei bine, toată această lume fără speranţă, cehoviană ca literatură se regăseşte în spectacolele lui Aba Sebestyén, într-o formulă beckettiană. În Flori de mină, Iván (Gábor Viola) şi doctorul Mihály (Barna Bányai Kelemen), două personaje diferite fundamental – unul, un miner şomer, ţintuit într-un sat pe moarte de obligaţia de a-şi îngriji tatăl bolnav, celălalt, cel mai dorit bărbat din zonă, aparent şi cel mai împlinit – ajung să se identifice ca două variante ale ratării, aşteptînd acelaşi Godot: o salvare miraculoasă dintr-un eşec personal. Iván şi doctorul sînt Estragon şi Vladimir, noii farseuri ai existenţei, clovnii unei tristeţi nesfîrşite. Violenţa (bătăile) se poartă în ritmurile populare secuieşti (un muzician acompaniază la diverse instrumente de suflat, inclusiv un caval, întreaga comedie umană), sinuciderea cuiva este un fapt divers pentru care merită să bei (după moartea vecinului veşnic fericit Illés urmează o scenă lungă de un umor burlesc în care Iván şi doctorul intră pe fereastră într-o stare de ebrietate vecină cu inconştienţa). Acesta este felul în care replica acidă a lui Iván – „în fiecare zi ne păstrăm tradiţiile“ cu referire directă la alcool, corupţie şi sinucideri – se transpune în spectacol: un comic frust prin care refulează drama. Frustrările se acumulează în acelaşi ritm cu alcoolul. Cantităţi uriaşe de palincă curg din sticle în pahare, uneori direct pe gît. Procesul de alcoolizare este lent, dar sigur. În prima scenă, Iván îl invită pe doctor la un pahar. Pînă la final, amîndoi vor ajunge foarte aproape de coma alcoolică. Din acest punct de vedere (dar nu numai), coerenţa regizorală şi prestaţiile actoriceşti sînt impecabile.
● Beznă de mină de Csaba Székely; regia: Aba Sebestyén; decorul şi costumele: József Bartha; cu: László Szakács, Dorottya Nagy, Barna Bányai Kelemen, Miklós Levente Ördög, Julianna Czikó. Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, Compania „Tompa Miklos“/ Studio Yorick.
Dacă Flori de mină atinge o traumă universală – ratarea, Beznă de mină ţinteşte cîteva probleme din mediul rural transilvănean: mafia lemnului, retorica stereotipă şi găunoasă a naţionalismului (şi la români, şi la maghiari) şi – consecinţa imediată – conflictele interetnice. În acelaşi sat fără nume, primarul corupt şi sora acestuia (victimă a violenţei domestice) îşi tîrşesc cu amărăciune zilele într-o zîzanie permanentă cu vecinul ultranaţionalist, mic mafiot şi pretendent la primărie. O intrigă electorală caragialiană în care este implicat şi un poliţist român se termină cu o crimă. Regizorul Aba Sebestyén împinge umorul pînă la caricatură, plecînd de la un comic de limbaj din scriitură – poliţistul român vorbeşte o maghiară aproximativă (Barna Bányai Kelemen reuşeşte o performanţă cu vicierea limbii, cel puţin aşa pare din reacţia publicului). Uneori însă – ca şi în Flori de mină unde Iván aruncă cinic replici mustos de comice sau se ascunde ca un copil după un dulap ca să plîngă –, umorul e tăiat sec. Aşezaţi pe marginea scenei, la fumat, cu nelipsita palincă, poliţistul şi primarul poartă rece o învolburată (doar în cuvinte) dispută etnică. Discursul naţionalist funcţionează clişeistic (cine a fost primul aici etc.), cu întregul arsenal de ură şi furie, dar tonul lor este alb, aproape indiferent, alunecă într-o rutină a conflictului. Într-un decor ca un triunghi de brînză topită (!) în care pereţii casei sînt tapetaţi cu peisaje de reclamă, încununate cu un Welcome to Transilvania – alt clişeu cu ţara noastră cea plină de păduri, deconstruit prin text care acuză exact mafia lemnului –, mai marii satului/mărunţii umanităţii rămîn închişi în concepţiile lor rigide ca într-o cuşcă. Nici crima nu îi schimbă, aşa cum în Flori de mină nu îi afectase sinuciderea. Toţi au cadavre ascunse în pivniţă, dar viaţa merge mai departe. Fericirea e un brand publicitar bun de făcut tapet care să acopere pereţii scorojiţi din Flori de mină. Noua generaţie, cinică şi lucidă, sfîrşeşte în derizoriu, muncind în străinătate. Csaba Székely are un umor debordant, dar nici un strop de speranţă.
Ambele spectacole sînt filigranate ca regie, cu detalii atent lucrate, unele care fac legătura între ele – privitul pe fereastră din afară înăuntru, alcoolizarea continuă, o pană de curent din primul spectacol trimite cu gîndul la al doilea (Beznă de mină), moştenirea pe care tatăl bolnav o lasă bisericii în Flori de mină prefigurează tema celui de-al treilea episod (ipocrizia religiei), acompaniamentul muzical live etc. Flori de mină şi Beznă de mină sînt spectacolele unui popor aflat în derivă, indiferent de apartenenţa etnică.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Z. Rab, L. Bartha
