Poveşti din trecut şi viitor
● Doctor’s Studio, Colibri de Garret Jon Groenveld. Regia: Florin Piersic Jr. Cu: Laurenţiu Bănescu, Daniel Popa. Coregrafia: Silvia Călin. Scenografia: Summer Wood.
Poţi să mergi, poţi să munceşti. Acest principiu, aparent sănătos, devine instrument de tortură într-un viitor sumbru, kafkian, dominat de un război interminabil, cu o luptă de gherilă în spatele frontului. Terorismul are şi o latură psihologică. Oamenii găsesc tot mai greu locuri de muncă. Prin urmare, agenţia de şomaj le distribuie discreţionar, pe baza principiului mai înainte amintit, nişte slujbe oribile, pe care nu au voie să le refuze. De la vînători de colibri (pentru persoane înalte, căci se vînează cu mîna) la carne de tun (la propriu), joburile sînt modalităţi de exterminare lentă (dacă speli poduri suspendate) sau rapidă (dacă eşti trimis în linia întîi). Piesa americanului Garret Jon Groenveld a cîştigat The Internationalists 2012 Global Playwriting Contest (competiţie în care au fost 165 de texte din 26 de ţări) şi a fost prezentată întîi ca lectură la Teatrul Luni de la Green Hours, iar apoi realizată, în premieră mondială, de Doctor’s Studio („o asociaţie culturală independentă, ce îşi propune să producă şi să promoveze proiecte artistice cu strînse şi evidente legături cu România şi lumea în care trăim, în contextul social-politic actual“).
Spectacolul are o atmosferă beckettiană (intenţia este oarecum parodică, absurdul este ironizat), cu două personaje-marionetă, nişte mecanisme umane care lucrează pentru agenţia de şomaj. Metaforă a capitalismului care robotizează omul, îl depersonalizează prin consum, pînă cînd acesta ajunge să îşi epuizeze resursele, textul descrie acerba luptă pentru supravieţuire şi duce mai departe o întrebare pe care o ridica într-un alt spectacol (dontcrybaby) dramaturgul Catinca Drăgănescu: cît de liber eşti? Eşti liber să alegi, sau societatea te obligă să fii ceea ce eşti? Garret Jon Groenveld continuă cu acest raţionament: dacă societatea te obligă să faci ceva, ceea ce faci în aceste condiţii te defineşte? Cînd omul este redus la statutul de forţă de muncă, identitatea lui este anulată? Regizorul Florin Piersic Jr. mizează pe atmosfera stranie, cu două variante caricaturale de Estragon şi Vladimir (Daniel Popa şi Laurenţiu Bănescu, precişi şi sincronizaţi), care nu mai aşteaptă sosirea unui Godot necunoscut, ci se joacă de-a Dumnezeu, un joc periculos atunci cînd limita între călău şi victimă devine fluidă. Exact asta se întîmplă într-un regim dictatorial. Cele două instrumente groteşti ale puterii, Unu şi Doi (lipsa lor de identitate le anulează numele), evoluează mecanic, afişînd false afecte. Cînd însă conştiinţa propriei identităţi este resuscitată de frică (sentiment real), robotizarea dă erori.
Colibri este un spectacol cu o structură lineară, care, odată aşezat în tipar, se dezvoltă coerent, ca o mică lucrare camerală. Surprizele sînt coperţile, două numere muzicale care împachetează ironic povestea. Jucat la Godot Cafe-Teatru şi la Green Hours 2 (stadionul Dinamo), Colibri depăşeşte nivelul unui spectacol de bar, adică un show mai mult sau mai puţin haios, dar uşor accesibil. Colibri obligă spectatorul la evaluarea propriei personalităţi. Textul se încadrează în seria viziunilor pesimiste despre viitorul omenirii din care va dispărea umanitatea, căci munca îl va face pe om robot. După cum vedeţi, viitorul nu sună deloc bine.
● Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, Tape de Stephen Belber. Regia: Răzvan Muraru. Cu: Corina Grigoraş, Nora Covali, Cezar Antal, Dragoş Ionescu.
Memoria poate fi instrument de manipulare. În buna tradiţie a poveştilor cu prieteni care se reîntîlnesc după mulţi ani ca să dezgroape secrete, să redeschidă răni şi să consume conflicte – un fel de terapie activă care ar trebui să ducă la iertare şi dragoste –, piesa lui Stephen Belber are ca subiect triunghiul amoros clasic: o fată şi doi băieţi. Foşti colegi de liceu, acum adulţi, ei refac din amintiri trunchiate sau tăinuite o poveste de dragoste care n-a fost chiar dragoste sau n-a fost numai una. „Cadavrul“ dezgropat este un viol despre care nu se ştie dacă a fost sau nu real. Această serie de incertitudini a determinat (sau nu) drumul în viaţă al fiecăruia dintre protagonişti. Ţesătura de minciuni întreţinute de cocaină face ca nimic din ceea ce se descoperă să nu pară veridic. Personajele se încadrează în tipologii – artistul de succes (Dragoş Ionescu), ratatul (Cezar Antal), femeia de carieră (Corina Grigoraş). Într-o cameră dintr-un hotel ieftin, cu droguri, alcool şi ranchiună, ei dezlănţuie un adevărat coşmar psihologic. Şi cum nu sîntem într-un film hollywoodian cu happy-end (deşi piesa a fost ecranizată de Richard Linklater cu Ethan Hawke, Robert Sean Leonard şi Uma Thurman), nimeni nu cîştigă nimic din asta. Lucrat cu atenţie, spectacolul se concentrează pe relaţiile dintre personaje, oferind o partitură generoasă lui Cezar Antal, actor talentat şi de charismatic – mai rar văzut în ultima vreme, din păcate. Şi cu asta ajungem la o problemă spinoasă, care depăşeşte sfera strictă a actului artistic. Acest spectacol are o formulă de cameră, dar nu neapărat pentru că aşa au vrut autorii, cît din necesitate. Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ (unul dintre cele mai active din ţară şi organizator al unui festival important) se află într-o situaţie dificilă. După ce clădirea teatrului a fost în proces de renovare – ceea ce a însemnat că trupa nu a putut juca acasă timp de doi ani şi a fost găzduită într-o... cantină –, ar fi trebuit ca de la începutul stagiunii trecute, lucrurile să reintre în normal. Lucrările s-au finalizat şi TT ar fi trebuit redeschis, doar că în urma renovării, clădirea a devenit improprie pentru teatru. Acustica a fost distrusă (s-a pus tapet pe pereţi), cabinele de sunet şi lumini au fost micşorate etc. Cu alte cuvinte, arhitectul care a supravegheat renovarea nu a ţinut cont de destinaţia clădirii (sau nu s-a priceput). Directorul teatrului a refuzat să semneze recepţia lucrării, şi pînă cînd lucrurile nu se vor clarifica juridic (la mijloc sînt fonduri europene) şi nu se vor face reparaţiile necesare pentru ca spaţiul să poată fi folosit conform destinaţiei sale iniţiale, trupa este din nou nomadă. Spaţiile în care se joacă sînt barul teatrului (desfiinţat tocmai ca să devină spaţiu de joc), sala de festivităţi a unui liceu local sau Sala Studio a Teatrul Odeon din Bucureşti. Din acest motiv, spectacolele produse de Teatrul Tineretului sînt de dimensiuni mici, camerale. Povestea spune multe despre amatorism, indolenţă, afaceri necurate şi despre cît de uşor se poate distruge un teatru funcţional. Şi despre cît de puţin ne pasă de asta.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: H. Petraşcu
