Rolul scaunului în arta actorului - cum ne-au bătut ungurii la Mangalia
● Gala Tînărului Actor HOP, ediţia a XV-a, 29 august – 1 septembrie, Mangalia 2012.
Scaunul. Asta pare să fi fost tema ediţiei din acest an a Galei Hop de la Mangalia. Tînărul actor, cu obrăznicia tinereţii sale, a considerat că cea mai potrivită metodă pentru a-şi demonstra calităţile (asta presupune un concurs de actorie) este să stea pe scaun şi să spună un text. Poate fi o formulă viabilă (în spectacolul Hoţii de la Teatrul 74 din Tîrgu-Mureş, trei actori stau pe scaune şi spun o poveste timp de două ore), dacă textul e bun, se construieşte un personaj (sau mai multe), există dinamică, energie, charismă, se face dovada unor calităţi tehnice etc. Tînărul actor a preferat însă varianta minimalistă (de fapt, leneşă) de a sta pur şi simplu pe un scaun (cum s-ar zice – „doar şed, nu şi cujet“) şi a turui un text, de cele mai multe ori prost sau nepotrivit pentru cel care îl spune, pe un ton monoton, cu o dicţie defectuoasă şi fără impostaţie (cei mai mulţi concurenţi nu s-au auzit nici din prima jumătate a sălii). Efort minim, rezultat zero.
Am notat numeroase impresii legate de evoluţia fiecărui candidat, dar cînd le-am citit, mi-am dat seama că ele se repetă. „text liber prost ales. nu are dicţie. se grăbeşte. monoton. plicticos. fără construcţie. nu se aude! nu are forţă. previzibil. static.“ Gala Hop ar trebui să fie un prilej pentru ca universităţile de teatru să-şi expună „produsele“ şi să-şi compare metodele de lucru. Cu actori provenind de la aproape toate facultăţile din ţară, anul acesta chiar ne-am putut face o idee despre cum arată şcoala românească de teatru. Şi nu arată prea bine. Problemele tinerilor actori se pot restrînge la două: lipsa tehnicii şi incapacitatea de a gîndi un text (inclusiv de a-l alege astfel încît să fie „folositor“ pentru sine). Pe o scenă mare, într-o sală cu acustică proastă, voci nelucrate au mormăit ceva în surdină. Şoapta timbrată pare un concept necunoscut. De amplitudine vocală nici nu poate fi vorba. Cea care a dat clasă la acest capitol a fost actriţa Dorina Lazăr, directoarea Teatrului Odeon, care, la ceremonia decernării premiilor, a vorbit din sală, fără microfon. A fost auzită, desigur, pînă în ultimul rînd. E bizar însă cum candidaţii din ultimele zile nu au identificat această problemă la cei care au concurat primii, nu şi-au adaptat vocea la sală şi au perpetuat deficienţa vocală. Li s-a întîmplat chiar şi premiantelor Loredana Cosovanu (Premiul pentru cea mai bună actriţă, secţiunea individual, pentru rolul din Crize de Mihai Ignat) şi Sabrina Iaşchevici (Marele Premiu „Ştefan Iordache“ pentru rolul Willie din O, ce zile frumoase! de Samuel Beckett) să nu se audă.
Cît despre texte, cele de la proba liber aleasă au demonstrat cu vîrf şi îndesat că nu există nici un criteriu după care să se fi orientat concurenţii. Texte fără poveste, prost scrise (unii au riscat neinspirat şi şi-au scris singuri textul), fragmente care, scoase din context, pierdeau înţelesul, filozofii nedramatice (deşi atîţia ani s-a blamat proba impusă la care era obligatoriu un text ales de organizatori, de regulă nedramatic). Nici la proba impusă situaţia nu a fost mai bună. Din acest an, s-a renunţat la textul unic care trebuia prezentat de fiecare concurent (deşi asta făcea diferenţa), în favoarea monoloagelor din piese clasice. Nici acesta nu a fost un impuls prea puternic pentru tinerii actori care – surpriză! – şi-au adus scaunul şi au turuit textul. Nimic interesant. Poate doar Andrei Chiran (Premiul pentru cel mai bun actor, secţiunea individual, pentru rolul Alan în Equus de Peter Shaffer) a pus textul clasic (Cei doi tineri din Verona) într-un context credibil (personajul pescuieşte). Oricum, dezastrul a fost confirmat de Dorina Lazăr, care ar fi trebuit să ofere un premiu pentru cea mai bună tiradă pe un text clasic şi nu a avut cui.
Deşi anul acesta concurenţii au fost mai numeroşi decît de obicei, preselecţia a fost inutilă. Au trecut de primul juriu, la secţiunea individual (Mihai Dinvale, Silviu Jicman, Marius Zarafescu), prea mulţi actori care nu aveau nimic de spus sau de arătat, cu opţiuni dubioase la proba liberă (Vlaicu Vodă de Alexandru Davila), deficienţe majore de tehnică, lipsă totală de dinamică şi nuanţe etc. În această situaţie dificilă, juriul final (Radu Afrim, Florin Fieroiu, Radu Macrinici, Virginia Mirea, Marius Rizea) a ales ce a putut. Loredana Cosovanu şi Andrei Chiran au obţinut premiile la individual datorită unor construcţii valabile pe text. Cîştigătoarea Marelui Premiu, Sabrina Iaşchevici, este o actriţă care a avut norocul să joace (la teatrele din Ploieşti, Brăila, în spaţii independente) şi experienţa ei se vede în acurateţea cu care a construit nuanţat o partitură dificilă (personajul este imobilizat, prin urmare poate folosi doar vocea şi mimica). Simona Arsu a cîştigat Premiul special al juriului cu Groparul din Noaptea bufonului (mişcare, voce, mimică bune, aptitudini muzicale, umor) pe care îl împarte cu Alexandru Nagy pentru Domnul cu baston din Buzunarul cu pîine de Matei Vişniec (un tînăr actor cu experienţă – joacă din liceu – şi cu inteligenţă scenică).
Zece unguri (măricei) sînt cei care au înţeles ce li se cere în acest concurs. Cîştigătorii Premiului pentru cea mai bună trupă de actori – secţiunea grup, studenţii clujeni de la linia maghiară a Universităţii „Babeş-Bolyai“ au prezentat spectacolul Zece, scris şi regizat de ei înşişi. Cei zece actori maghiari (de fapt, doar nouă, dar pînă şi absenţa uneia dintre colege au ştiut să o acopere cu umor) au făcut o prezentare ca la carte a calităţilor lor artistice şi a tehnicii de care dispun. Spectacolul trece în revistă mai multe formule de teatru (non-verbal, animaţie, music hall etc.), atent lucrate, cu umor şi energie, permiţînd astfel actorilor să îşi prezinte abilităţile. Ági Ábrahám, Krisztina Bíró, Noémi Daróczi, Éva Imre, Csaba Marosán, Bence Molnár, Rita Sigmond, Emese Simó, Zsolt Vatány au demonstrat că se poate: dicţie, impostaţie, mişcare, aptitudini muzicale, dinamică, construcţie dramatică. Chiar şi să capteze atenţia spectatorului... cu o pauză lungă. Jos pălăria în faţa profesorului lor, József Biró (actorul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj), care a ştiut cum să îi pregătească. Un profesor bun se cunoaşte după studenţii săi. Energia lor a fost recompensată nu numai cu premiul la secţiunea grup, ci şi cu cel al publicului şi cu unul ad-hoc, venit din partea Dorinei Lazăr (din nou amintită), care, în lipsă de recitatori clasici buni şi refuzînd să revină cu banii de premiu la Bucureşti, i-a invitat „pe colegii unguri la crîşmă“. Poate că acesta a fost, de fapt, cel mai mare premiu pe care ungurii l-au cîştigat la Mangalia.
Oana Stoica este critic de teatru.
