Green Hours "în centrul atenţiei"
● În centrul atenţiei. 5 monoloage după Neil LaBute; cu: Sorin Poamă, Ilinca Hărnuţ, Mihaela Sîrbu; Teatrul Luni de la Green Hours.
Neil LaBute este unul dintre cei mai jucaţi autori dramatici în România. Îl suspectez că îi depăşeşte pe Shakespeare şi Cehov ca număr de montări. Desigur, spectacolele cu piesele dramaturgului american se găsesc, de regulă, prin cotloanele teatrului independent. Arareori ele sînt considerate texte pretabile la scenele oficiale (au „riscat“ cu LaBute Teatrul „Tony Bulandra“ Tîrgovişte – Helter Skelter în regia lui Cristi Juncu, Teatrul Naţional „Radu Stanca“ Sibiu, secţia germană – Some girls, Teatrul German de Stat din Timişoara – CUPLUtoniu, ultimele două regizate de Radu-Alexandru Nica). Absenţa lui LaBute (şi a altor dramaturgi) din teatrele de stat are legătură cu teama de scriitura contemporană şi conservatorismul comod care domină încă scenele oficiale. De partea cealaltă, independenţii sînt atraşi de LaBute ca albinele de miere. Actorii, mai ales cei tineri, vor să joace şi să se afirme, iar LaBute este exact scriitorul de care au nevoie. Textele lui „se spun“ singure. Temele, extrase atent din realitatea urbană, vizează relaţiile interumane cu toată monstruozitatea lor cotidiană. Dramaturgul ştie să spună poveşti, să surprindă prin răsturnarea naraţiunii, să creeze finaluri „nefinalizate“ (care se opresc în mijlocul suspansului). Replica e ironică, rapidă, sclipitoare. Tentaţia actorilor de a juca LaBute pentru că „se scot“ – şi asta e adevărat – e mare. Rateurile sînt puţine, iar reuşitele – de neuitat (cele mai vechi – Bash. O trilogie contemporană şi The Shape of Things, regia Vlad Massaci la Teatrul Act sau mai nou – XXL, regia Cristi Juncu, tot la Act).
Cu cinci monoloage (lui LaBute îi place să scrie teatru scurt) reunite sub titlul În centrul atenţiei, trei actori au creat la Teatrul Luni un spectacol tip stand up despre anonimii urbani şi dramele lor neînsemnate. Desigur, Neil LaBute nu e noul Dostoievski. Personajele lui calcă graniţa ridicolului. Confesiunile lor sînt banale – un tînăr gay încearcă să se integreze la noul job, un bărbat este părăsit de nevastă (Sorin Poamă), o studentă are o relaţie cu profesorul ei căsătorit, o mamă singură este abandonată de iubitul ei (Ilinca Hărnuţ), soţia unui militar este anunţată că soţul ei a murit în Irak (Mihaela Sîrbu). Drame personale cotidiene. Nici măcar tragedia văduvei nu e neobişnuită. Lumea a devenit autistă la astfel de poveşti. Dar măiestria lui LaBute constă în faptul că lucrurile nu se opresc aici, ele nu sînt niciodată ceea ce par a fi. Fiecare poveste are o direcţie pe care o schimbă brusc. Tînărul gay care debutează stîngaci în stand up comedy este un introvertit care vrea să se adapteze într-un nou oraş. Adevărat sau fals? A făcut această mărturisire într-un moment de vulnerabilitate pe care o neagă apoi, speriat de propria sinceritate, sau a manipulat spectatorii cu o poveste lacrimogenă ca să epateze în prima sa seară ca actor? Sorin Poamă ţine cu precizie chirurgicală suspansul, refuzînd un final explicit (la fel face şi în monologul soţului părăsit). Aici este miza acestor texte, în crearea dubiului. Personajele au două feţe şi spectatorul nu poate şti care este cea reală. Ilinca Hărnuţ face nişte schimbări de situaţie mai puţin spectaculoase. Personajele sînt bine construite (femei rănite, părăsite de iubiţi), dar devin confuze în final, cînd se răsuceşte situaţia. Cel mai captivant episod este cel al văduvei militarului din Irak, pentru că implică două personaje – unul de ficţiune şi unul aparent real. Monologul despre terorism al văduvei unui militar american este reflectat pe dos în discursul halucinant al actriţei care interpretează personajul, scoasă din minţi de obsesia unui fan pentru ea. Este joaca preferată a lui LaBute, aceea de a-şi pune actorii să-şi conteste personajele (a făcut-o şi în Marele război, unul dintre episoadele spectacolului timişorean a lui Radu Nica – CUPLUtoniu) sau să le prelungească nebunia. Mihaela Sîrbu păstrează convenţia pentru ambele personaje, le „joacă“. Demenţa ar fi şi mai mare dacă personajul actriţei ar fi interpretat hiperrealist astfel încît să pară că aceasta chiar abandonează spectacolul, lansîndu-se într-o dispută dubioasă cu un spectator. Dar Green Hours e locul în care poţi încerca orice, poţi chiar schimba un spectacol din mers.
Clubul din Calea Victoriei, cu tot cu teatru, s-a aflat în centrul atenţiei în această vară din cauza unor probleme fiscale care au culminat cu reţinerea pentru 24 de ore a lui Voicu Rădescu (mama, tatăl, unchiul şi mătuşa Green-ului – vorba prinţului danez). Dincolo de disputele economico-juridice pe care trebuie să le rezolve autorităţile, se află în joc (unul mai mult sau mai puţin legal) soarta unui spaţiu emblematic pentru teatrul românesc. Green-ul este un icon al independenţilor. Este locul în care orice artist a putut să încerce. Ai o idee – se face la Green. Ai un spectacol – se joacă la Green. Ai un text – se montează la Green. Asta atunci cînd nu ai bani de producţie sau nu te primeşte nimeni altcineva. Şi, mai ales, cînd vrei să fii liber. La Green a fost debutul bucureştean al lui Radu Afrim (cu Ada Milea şi Nici Mihoc în No Mom’s Land). La Green s-au produs Sex, Drugs & Rock’n’Roll cu Florin Piersic jr. (care a adus primul premiu UNITER pentru un teatru independent), Stop the Tempo! de Gianina Cărbunariu, din care se trage toată noua dramaturgie socială, spectacolele despre bubele purulente ale societăţii contemporane: Copii răi (sistemul de învăţămînt), Declar pe propria răspundere (asumarea identităţii rome), Faceţi loc! (situaţia caselor naţionalizate). Aici au debutat Peca (dramaturgul Ştefan Peca) şi Lia (dramaturgul Lia Bugnar) şi tot aici continuă să li se monteze piesele. Green-ul a lansat un nou tip de actor, pe Otto von Otterle, terrierul pentru care Lia Bugnar a scris două piese – Oase pentru Otto şi Fir’mituri. În stilul său eclectic, fără obsesia de a urma o direcţie anume (dimpotrivă), Green-ul (Voicu) a dat libertate teatrului. Din această dezordine conceptuală au ieşit uneori spectacole-reper pentru noua dramă, care ar fi fost dificil de produs în altă parte, chiar dacă în ultimii ani au apărut numeroase spaţii de joc în cluburi (orientate aproape exclusiv spre spectacole comerciale). Identitatea teatrală a Green-ului s-a păstrat intactă la 18 ani de la deschidere (cînd se juca doar lunea, de unde şi numele teatrului).
Concluzia e una singură şi a apărut pe Facebook: Green Hours is in a relationship and it’s complicated.
Oana Stoica este critic de teatru.
