Fabulaţii

● dontcrybaby, de Catinca Drăgănescu. Spectacol/performance de Eugen Jebeleanu. Scenografia: Velica Panduru. Cu: Conrad Mericoffer, Ştefan Huluba, Nicoleta Lefter, Camelia Pintilie, Cristina Drăghici, Silvian Vâlcu. Teatrul Luni de la Green Hours.

Într-o zi, cînd mergea la bunica să îi ducă mîncare, Scufiţa Roşie se întîlni cu Lupul. De aici încolo, tot ce s-a întîmplat a fost urmarea intersecţiei între alegerile personale şi situaţiile care nu pot fi controlate. Un prim nivel în piesa Catincăi Drăgănescu este dat de studierea responsabilităţilor pentru destinul personal: e decizia fiecăruia sau rezultatul unor factori exteriori? Avem capacitatea de a ne alege singuri viaţa sau ne supunem sorţii? Accentul care desparte textul de tragediile antice este faptul că, în rolul destinului, autoarea identifică societatea contemporană din România, cu tot cu criza valorilor, a moralei şi a economiei, ceea ce are ca efect confuzia identitară cu tendinţă de generalizare. Cine e de vină pentru ceea ce devenim (în Hamlet există o replică a Ofeliei: „Doamne, ştim ce sîntem, dar nu ştim ce putem deveni.“), noi sau lumea în care trăim, care ne forţează să facem anumite alegeri? Cît din noi este produsul manipulării exterioare, cît este libertate şi cît frică?

Textul, care reinterpretează în formulă urban-contemporană povestea Fraţilor Grimm despre maturizarea Scufiţei Roşie are drept personaje tipologii din realitatea imediată: o mamă singură care lucrează la stat, în eşalonul „de vîrf“ (minister), o adolescentă rebelă, o bătrînă bolnavă care nu vrea să fie povară pentru familie, un tînăr absolvent care trebuie să îşi întreţină familia, şi un mic „afacerist“. Fiecare îşi caută identitatea, iar în această căutare se va confrunta cu elemente esenţiale ale existenţei: binele şi răul, boala, dragostea, violenţa, minciuna, teama, moartea. Povestea are în centru o crimă. Cine e vinovatul şi care sînt circumstanţele vinovăţiei lui? Cine e victima şi de ce a fost posibilă căderea ei? Cine sînt martorii, ar fi putut ei să împiedice crima?

Personajele sînt interpretate pe rînd de toţi actorii, care le preiau unul de la altul, biografia lor fictivă este remixată cu biografia reală a interpreţilor (care fac astfel cîteva demonstraţii de actorie bună). Pe de o parte, acest cocteil le subliniază confuzia identitară, pe de altă parte, arată că oricine poate fi victimă sau călău, rolurile nu sînt strict delimitate şi, mai mult decît atît, nu ni le putem alege (Cît de liber eşti? – este întrebarea finală a spectacolului). Şi dacă tot e vorba de zeii care ne decid viaţa (societatea), textul păstrează o aparenţă de tragedie antică: un MC atipic (foarte bună Nicoleta Lefter) este echivalentul unui cor, iar intervenţiile sale, care pendulează între absurd şi grotesc, par a fi ale unui DJ obţinut din combinarea lui Alice Cooper cu bunica_citeşte_basme.

Al doilea nivel în textul Catincăi Drăgănescu este scriitura non-narativă care dinamizează spectacolul. Scene scurte alternează cu monoloage, intermezzouri ale DJ-ului şi interacţiune cu publicul. Pentru acest complex dramaturgic (formulă de scriitură care este reprezentată, de regulă, minimalist), regizorul Eugen Jebeleanu concepe o estetică bogată vizual. Personajele în negru alunecă elegant pe un catwalk alb, cu ajutorul unor scaune ergonomice albe (scenografia excelentă: Velica Panduru). Imaginea este uşor hipnotică, sugestia e susceptibilă de multiple interpretări (personajele bîntuie prin poveste, prin viaţă, îşi caută drumul etc.), dar mai presus de sensuri se impune frumuseţea vizuală a spectacolului, catifelat şi alunecos ca o mătase, sfîşiat pe alocuri de vocea cînd gravă, cînd ascuţită a DJ-ului. Ca o rochie haute couture de Valentino, pătată de sînge.

Aceasta este provocarea spectacolului: un mixaj neaşteptat între un text fragmentar care resuscitează un basm (ca pe un mit) printr-o temă contemporană, şi o imagine puternică, elegantă şi surprinzătoare pentru un teatru de bar. Spectacolul marchează începutul maturizării regizorale pentru Eugen Jebeleanu, actor timişorean (văzut în Boala familiei M. şi Omul pernă, ambele în regia lui Radu Afrim şi Autobahn, regia Radu Apostol) care locuieşte în prezent la Paris, unde a fondat o trupă de teatru, Compagnie 28, şi s-a apucat de regie. După Ficţiuni mici de România (tot la Teatrul Luni de la Green Hours), în dontcrybaby Jebeleanu dovedeşte o mai puternică cristalizare a ideilor şi curajul de a crea un show vizual într-un spaţiu independent.

● Născut în ’84, un spectacol de Catinca Drăgănescu; cu Irina Drăgănescu. Unteatru

Cînd profu’ spune „comunismu’ a expirat“/ eu văd un club tare unde mă pup cu un băiat. Născut în ’84 prezintă portretul (neterminat) al unei generaţii suspendate între două epoci, comunism şi democraţia originală. Pe prima erau prea mici ca să o înţeleagă, cea de-a doua este confuză pentru toată lumea. Este generaţia care ar trebui să preia România cît de curînd, dar a cărei identitate e pulverizată de sincopele sistemelor politice ce s-au succedat, fiecare cu ororile şi erorile sale. Istoria tumultuoasă a României ultimilor 30 de ani se reconstruieşte subiectiv-obiectiv din frînturi de poveşti personale şi ştiri TV într-un one woman show care atrage atenţia asupra unei tinere actriţe. Irina Drăgănescu are un farmec irezistibil (o hipsteriţă energică şi amuzantă) care o ajută să schiţeze personajele dintr-o singură tuşă, păstrînd însă permanent ceva din personalitatea naratorului. Prin urmare, show-ul are un pic din atmosfera unui basm, unul în care nu se prea ştie cine e bunul, răul sau urîtul. Faptul că tînăra generaţie îşi asumă deriva identitară e un semn de maturitate; din păcate, societatea nu îi dă un răspuns pe măsură. Spectacolul se termină cu CV-ul Irinei, din care aflăm că poate să facă orice, chiar şi „PR pentru un teatru independent“. Născut în ’84 nu e un spectacol despre trecut, ci despre prezent, despre destinul tinerilor într-o societate care nu pune preţ pe ei.

donctrcrybaby şi Născut în ’84 se joacă în teatre independente care se zbat să reziste. La Green Hours, situaţia este complicată (problemele legate de subcontractarea barului continuă în plan procesual şi afectează direct spaţiul din Calea Victoriei), dar artiştii se încăpăţînează să joace gratis, iar „tatăl“ Green-ului, Voicu Rădescu, să găsească noi spaţii de joc (a deschis de curînd Green Hours 2 la Stadionul Dinamo). Spectacolul de la Unteatru l-am văzut într-o zi de decembrie, cînd instalaţiile de încălzire făceau faţă cu greu gerului. Zgribulit de frig, teatrul independent continuă să stea cu ochii pe societate.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Bulboacă, R. Tuta