La zi în cultură

El însă a ajuns în această situație pentru că nu a avut cum să fie altfel decît el însuși.

Prin reinstaurarea imaginilor mitice, căderea este „răul eliberator“ care conduce la obţinerea elixirului vieţii (Gershom Scholem, La Kabbale et sa symbolique, Payot, Paris, 2003).

„Personal, mă consider un reprezentant al Programului de la Erlangen, al acelei mișcări de idei care, în ceea ce privește întinderea consecințelor și răsturnarea punctelor de vedere, poate fi asemuită Discursului Metodei sau Reformei înseși.

Cu poantele sale căznite, ce ne obligă să salutăm craft-ul minții care le-a generat, The Banshees of Inisherin e o simplă pierdere de vreme.

Ca și Tranquility Base Hotel & Casino, LP-ul revenirii din anul 2018, cea mai nouă operă Arctic Monkeys, The Car, se revendică unei fotografii „de maturitate”.

Deși optzecist sadea vorbind strict diacronic, Aurel Dumitrașcu a trăit din plin destinul unui poet romantic.

În 2023 ar trebui să se producă igienizarea eticii în artele spectacolului.

Trebuie să avem grijă ce gîndim despre prezent, s-ar putea ca această versiune să rămînă în istorie.

Este practic imposibil să concentrezi o istorie a literaturii de o asemenea complexitate într-o cronică.

Corsage nu este primul film care să descrie șicanele – uzuale pentru oricine are nenorocul de a se naște femeie – pe care le presupune traiul la curtea domnească.

Gloriile optzeciste se întorc să umple un vid de candoare umanistă ce se cască în muzica modernă, dominată de mize psihotrope, ideologice, tendințe explicative ori refugiată în spațiul instrumental.

Sîntem destul de receptivi la astfel de influențe, de care uneori nici nu mai sîntem conștienți.

Pe urmele ei, Serre-moi fort se dovedește un veritabil film de laborator, de joacă cu posibilitățile mediului

Iar peste toate astea stă vocea lui Gaye Su Akyol, versatilă și stăpînă pe situație.

În creația brauneriană a anilor 1943-1945, desenul incizat în ceară devine o imagine magică adecvată timpurilor moderne.

Rătăcirile pariziene m-au condus către un alt pictor, Walter Sickert, puțin cunoscut, descoperit în ultimii ani și prezent la Petit Palais.

În literatură totul este important, doar dominanta se schimbă periodic.

O scenă de club e frumoasă fără să inspire la dans sau hormoni; o scenă de la filmare nu mizează deloc pe virtuozitatea mizanscenei încîlcite în camere și cabluri.

Ambii artiști sînt specializați în conținut inerent plictisitor ce eludează percepții superficiale, dar în același timp angoasează ca muzică în surdină.

Marea sculptată în tavan era tot acolo, valuri albe, bleu, bleu închis și gri, care rămăseseră cu crestele încremenite, în așteptare.

„Ce-i cu fatalismul ăsta mioritic? Nu-i chiar așa.”

Este arta (literatura, teatrul, muzica) o formă de comunicare între două sau mai multe părți sau se consumă în intimitate?

Ricardo Reis se întrupează din adîncurile mării, vine din străfundurile apelor, purtat de o navă fantomă, pentru a se incarna.

O casă pe buza sălbăticiei. O pădure care promite tihnă și de fapt ascunde belele. O protagonistă care fuge zadarnic de propriul trecut

Chiar dacă punch-ul primelor albume a rămas în urmă, în 2022 M.I.A. propune tot o formulă a insurgenței.

Insula e un buchet de mici intuiții care se chinuie din greu să se coaguleze în ceva rotund.

Jazz-ul postmodern se întoarce în cluburile noastre după o spectaculoasă ofertă de festivaluri de peste vară; să fim o piață așa primitoare chiar și cu cele mai elitiste nișe?

Din punct de vedere imagistic, filmul este ireproșabil, însă nu rezistă nici sub raportul construcției narative, nici al construcției personajelor și nici măcar al criticii pe care se angajează să o facă.

Mark Lettieri Group vor concerta în Clubul Control din București pe 7 noiembrie.

Eul e pernicios cînd se constituie în focar prioritar al artei, dar el nu intervine monoton, căci manifestările îi sînt multiple și ele reclamă evaluări diverse.

Cîteva lucruri evită să facă autorul cu subiectul său și cred că ele sînt esențiale pentru o reușită a genului.

Citind Lolita în Teheran rămîne prima carte care dezvăluia riscurile de a citi literatură occidentală într-o țară fundamental islamică.

Regizorul Michel Hazanavicius și-a făcut o reputație (pompată, trebuie spus) din voluptatea cu care pastișează mituri ale cinema-ului.