„Străinătate” (fragment)

© M. Rasdall / flickr

Unde naibii s-o fi dus fata? La mănăstire? Sau dincolo de munți, în Italia? Sau mai realist, la un iubit din oraș?

Acum se lăsase întunericul și umbrele lor, pînă atunci lungi, cu umeri înguști și capete țuguiate dispăruseră cu totul ca într-un praf funingine care acoperise iarba și buruienile, tufele cu țepi și nuiele lucioase, atît de necunoscute și de puțin importante, și cobora de-a lungul unui braț al șoselei care se bifurca la poalele munților, către oraș, acolo unde se vedeau șirurile de lumini încă intacte, unele ca niște raze curbate, prelungiri de comete care străbătuseră valea și se afundaseră într-un crater, apoi roiuri strălucitoare ciocnindu-se într-o nebuloasă, locuri unde se adunau oameni, sub lampile suspendate ale teraselor de pe cheiurile cu dale de ciment, studenți care se așezau pe peluza din spatele muzeului, băieții cu picioarele întinse, sprijiniți în podul palmelor, cu mîinile întinse în spate, fetele, turcește, împăturindu-și poalele între coapse, cu genunchi pătrați, luminați de becurile albe din felinare, figuri care se sărutau ceva mai încolo, pe trotuar, sub neoanele indigo ale cluburilor de noapte, sub însemnele luminoase ale băncilor și ale firmelor de asigurări, fețe care se certau sub cîte o plafonieră de la etajul întîi, lăsînd cuvintele să zboare în stradă prin ferestrele deschise, fețe luminate de ecranele albastre, lungite pe saltele, și femei care se dezbrăcau singure sub becurile rotunde de deasupra oglinzilor de baie, realizînd cu strîngere de inimă că pielea de azi nu mai era aceeași de ieri, sau cîte două fetișcane dansînd în jurul unui bătrîn cu burtă și țîțe căzute, într-un fotoliu de piele, cu privirea la televizor, indiferent că urma să dureze foarte mult ca să i se scoale și foarte puțin ca să termine, care avea mai mult de 200 de euro de cheltuit într-o seară.

În copilărie veniseră la școală niște cărți jerpelite, donate de o școală din Anglia. El pusese mîna pe una în care trebuia să găsești un individ simpatic, cu o ciupilică pe cap și un flanel tărcat, în alb și roșu, între zeci și sute de figuri care se înghesuiau pe o plajă, pe o pîrtie de schi, într-un parc de distracții, pe străzile perpendiculare dintr-un oraș.

Where is Wally?

Pe măsură ce mergeai mai departe lucrurile se complicau. Erau tot mai multe și mai multe figuri aproape la fel.

Găsește pe cineva care să te facă să pari real.  

Celălalt braț al șoselei se derula și el în jos, dar o cotea către autostradă, prinzînd în deschizătura sa, ca o foarfecă, o parte din periferii. În triunghiul cel mai apropiat erau șirurile de blocuri unde îi dăduseră studioul cu chirie redusă, paralelipide de patru etaje, mai spațioase, mai bine izolate termic decît cele din cartierele de acasă, dar în tot cazul cutii de chibrituri aranjate ca niște piese de lego pe o fîșie de pămînt, între rîu și parapetul șoselei. Și într-unul din blocurile acelea, la etajul doi, era Molly, și acolo sigur lumina era stinsă. Oare mai avea apă? Oare mîncase pastele cu orez?

Alex și-a scos telefonul din buzunar. Zece fără cîteva minute, și nici un mesaj de la internat. În curînd avea să intre în acțiune consemnul, se declanșa protocolul de fugă și avea să fie alertată poliția, începeau căutările adevărate. Vaida părea conștient de asta, dar cumva reușea să-și ascundă îngrijorarea, ronțăind resturile din buzunare pînă la ultima fărîmiță. De abia cînd nu a mai reușit să identifice vreo particulă în adînciturile palmelor, s-a oprit și și-a scuturat mîinile de pantaloni.

-    Ți-e mai greu să refuzi sau să fii refuzat?

-    Cred că e nasol în ambele situații.

-    Da, dar una dintre situații e mai greu de suportat.

-    În amîndouă cazurile e o întrerupere. Te deconectezi de cineva.

-    Și tu ai vrea să mergi cu toate mai departe.

-    Nu-mi place să fiu pe dinafară. Cui i-ar plăcea?

-    Știi ce a auzit Universul acum? Că vrei să fii pe dinafară. Trebuie să îți potrivești gîndurile ca să atragi ce vrei să atragi.

Asta era problema ce mai complicată, a înțeles Alex, de la un punct încolo nu mai e cazul să-ți schimbi gîndurile cu altele mai bune, ci să le potrivești cumva pe cele pe care le ai. Poate că e vorba, pur și simplu, de o mișcare a capului. Și-a ridicat privirea și s-a uitat la plafonul sălii care era sculptat în valuri, mici creste de ipsos, vopsite în ulei, care începeau din dreptul intrării și își schimbau nuanțele pînă la scenă, făcîndu-se din ce în ce mai întunecate, un capăt de mare sau de ocean cu capul în jos, gata să se prăbușească pe pardoseală, valuri albe, bleu, bleu închis și gri.

Marțea, întotdeauna, aveau ședința săptămînală, care se ținea, pentru toate căminele, în sala de spectacole. Vaida se pusese picior peste picior, cu glezna dreaptă pe genunchiul celălalt, iar Ludivine se aranjase lîngă el, cu brațele încrucișate pe sub sînii mici, și din cînd în cînd își întoarcea către el gîtul alb, ca o lebădă care așteaptă bucăți de pîine de la un necunoscut. El n-avea ochi pentru ea, butona pe telefon, probabil că se adunaseră o groază de mesaje cît îl lăsase pe silent, de la administrație, de la mama fetei, tasta febril răspunsuri și le expedia pocnind ecranul cu arătătorul.

-    Mi se pare că alegerile mele mă duc în spații goale.

-    Ce înseamnă spații goale?

-    Acolo unde nu te întîlnești cu oamenii. Mi se pare că nu sînt acolo unde trebuie să fiu, să atrag oameni și oportunități.

-    Ai luat o hotărîre curajoasă, dar nu trebuie să fie o pedeapsă. Dacă te hotărăști, poți să te întorci, nu mai e ca pe vremuri.

-    Ok, dar nu e vorba de loc. Am senzația că așa e peste tot.

-    Cum adică?

-    Mă duc undeva, mă întîlnesc cu oameni, dar ceva nu se întîmplă.

-    Ce ar trebui să se întîmple?

-    Nu știu, am senzația că oamenii, cînd vorbesc cu mine, mă plasează pe un anumit nivel al discuției, dar au și altul pe care-l țin ascuns, un palier pe care se întîlnesc cu alți oameni. Iar eu nu ajung acolo.

-   Poate că ar trebui să ai răbdare cu locul. Tu ai vrut să schimbi, dar locul nu era pregătit să te primească.

-   Pe tine te-a primit?

-    M-a primit pe dracu‘, m-am stresat rău pentru el. Cînd am venit aici, acum douăzeci de ani, m-am speriat, erau numai copii cu probleme, dacă era unul mai trist, asta era un fleac.

Ce ciudat, cît de ferit părea locul ăsta, cu pavilioane înalte, cu bibliotecă și mediatică, terenuri de fotbal și de baschet, ascunse sub cedri și brazi, sub cireși sălbatici, mai mari decît văzuse el vreodată la țară, fructele se înnegreau pe ramuri și atîrnau ciugulite de păsări pînă ajungeau sîmburi atîrnați de codițe. Apoi era sala asta, de spectacole, unde avea senzația că te așezi în liniște, și liniștea asta o să dureze, valurile o să-și schimbe culoarea, o să meargă invers și o să aducă ceva bun din viitor.

Ploaia se oprise și soarele ieșise iarăși, raze oblice de lumină străbăteau ferestrele și proiectau în aer fire de praf, care se ridicau de la sine și pluteau prin sală. Mici, mici de tot, și scăpărătoare. Puștii nu se adunaseră cu toții, încă mai apăreau, unul cîte unul, se strecurau prin spatele ultimului rînd, își trăgeau cîte un scaun și se aranjau cît mai în fundul sălii, ca la clasă, să se facă scăpați.

De fiecare dată cînd se deschidea ușa, Vaida, Ludivine și toți ceilalți din personal tresăreau aproape imperceptibil, poate că ei își mai făceau speranțe că o să apară fata, o să străbată sala cu pași mici, plutind deasupra pardoselii, cu capul plecat, ca și cum ar fi mers pe o pernă magnetică, apoi o să se oprească în centru și o să își ceară scuze că făcuse ceva nesăbuit, ceva care nu se face, că-i băgase pe toți în panică. Iar ei o să o certe cu îngăduință, greșeala recunoscută e pe jumătate iertată, apoi o să îi dea binecuvîntarea să-și regăsească locul printre ceilalți. Da, probabil că așa ar fi fost mai bine pentru toți, dar Alex nu-și mai făcea iluzii.

Cînd se trezise dimineață, era încă răcoare și ploaia pocnea mărunt în geam și în pervazul de pvc. A luat-o zgribulit pe Molly în brațe, a suit-o în fotoliu și a acoperit-o cu pledul. După ce a coborît din bloc, s-a uitat prudent în toate părțile, deși erau slabe șanse ca puștiul chelios să se fi trezit la ora aia și să-i mai propună niște gagici, și-a săltat rucsacul pe umăr și a traversat strada. A ajuns în dreptul liniei punctate și pentru o clipă a rămas cu un picior în aer.

Vizavi era stația liniei care mergea către gară, desenînd o buclă largă prin centru orașului, pe la universitate și pe la ștranduri. Autobuzul tocmai se punea în mișcare, navetiștii se buluciseră înăuntru și își ocupau locurile.

Anita probabil că urcase printre primii pentru că deja prinsese loc în spate. Avea un aer obosit sau plictisit, părea că știe ce are de făcut mai departe, și cu ochii închiși. Sau poate nici nu era ea. Geamurile au trecut repede unul după altul, ca niște diapozitive de lumină albă, și Alex n-a putut să fie sigur că fata de pe ultimul rînd, cu gulerul gecii ridicat pînă în dreptul pomeților, era chiar ea sau alta care pleca și ea în lume, dar tipa care s-a trîntit lîngă ea, în demarajul forțat al autobuzului, și a făcut-o să rîdă, avea coada împletită exact ca fata de pe stadion, care se însoțea cu micuța negricioasă și cu ogarul chelios. Gagica își trecuse coada peste umăr, în față, printre sîni, și se juca cu ea între palme, ca și cum ar fi vrut să stoarcă după o baie bună. A continuat să se hlizească cu colega ei de scaun. 200 de euro, băga-mi-aș să-mi bag, în el de oraș. Într-un moment de panică, Alex s-a concentrat să developeze pozele de la stadion, ca să găsească o față care să se suprapună peste cea care dispărea la vale, spre centru, dar nu dădea decît peste poze cu cururi, sîni din profil și cefe de fete transpirate, cu fire de păr lipite de piele. N-a știut ce trebuia să facă după ce autobuzul a dispărut de pe șosea și nu știa nici acum dacă ar fi trebuit să înceapă să le vorbească precum Sfîntul Marcu din Efes, Mărturisitor al Adevărului, sau ar fi trebuit să-și țină gura, pentru că nădejdea salvării e întotdeauna tăcută. La un moment dat panica se calmase, apoi iarăși începuse să se onduleze, ridicîndu-și crestele, o simțea cum îi aduce din nou în nări briza. Ăsta-i punctul zero din Big Bang, atomul primordial al exploziei, momentul în care masa inițială a Universului, ajunsă la un nivel de densitate și temperatură, își dezintegrează forma inițială. Și apoi care încotro. Avea dreptate Lemaître, galaxiile cele mai îndepărtate de Pămînt se îndepărtează cel mai repede.

Privită din unghi, Ludivine își lăsase prea mult capul într-o parte, aproape că atingea umărul lui Vaida, de lîngă ea, dar nu, era o iluzie, cele două scaune nu-și schimbaseră poziția, și nici corpurile, era altceva. Poate era pur și simplu un artefact al omului care își caută locul în spațiu, undeva unde să-și tragă sufletul.

Alex s-a rearanjat în scaun, și-a sprijinit mîinile în genunchi, a tras aer în piept și și-a dat capul pe spate, cu obrajii umflați. Avea timp să se mai gîndească. Tu ești noul prof‘ de filo? Marea sculptată în tavan era tot acolo, valuri albe, bleu, bleu închis și gri, care rămăseseră cu crestele încremenite, în așteptare.

(fragment din volumul Străinătate de Augustin Cupșa, în curs de apariție la Editura Humanitas)