Un film cu mize mari înecat în derizoriu
● Triunghiul tristeții / Triangle of Sadness (Suedia – Marea Britanie, 2022), de Ruben Östlund.
Filmul cineastului suedez Ruben Östlund a fost distins anul acesta la Festivalul de Film de la Cannes cu premiul Palme d’Or și, prin urmare, a stîrnit o masă de așteptări și un interes imens în rîndul spectatorilor care au venit să vizioneze filmul la prima proiecție la Cinema „Elvire Popesco“ din 4 noiembrie. Destul de puține păreri despre Triunghiul tristeții(Triangle of Sadness), cel mai nou și apreciat film al lui Ruben Östlund, au fost diseminate în critica de film de întîmpinare de la noi și prea puțin a fost dezbătut pînă la acest moment. Coproducția suedezo-britanică se situează în siajul agendei lui Ruben Östlund, deja articulată în filmele sale anterioare: Caz de forță majoră (Force Majeure) sau Pătratul (The Square).
În intenții, o satiră crudă la adresa patricienilor de azi, ar trebui spuse totuși, din capul locului, două lucruri despre acest proiect: mai întîi, că filmul se angajează într-o critică acerbă la adresa upper-class-ului mondial reprezentat de figuri caricaturale și adunate pe un iaht în timpul unei croaziere de lux, la adresa diferențelor de clasă și al rasializării diviziunii muncii. Și, în al doilea rînd, că filmul duce satira pînă în punctul frizării unui grotesc și al unui derizoriu gratuite, care nu servesc nici cauzei și nici nu aduc ceva în economia filmului. Poate singura justificare din spatele acestor radicalizări și a violenței sînt veleitatea programatică înscrisă în intențiile regizorale, dar fără șansa de a salva filmul de la o simplă acrobație retorică și un performance trivial.
Compartimentat în trei acte, prima parte a filmului aduce în prim-plan un cuplu de fotomodele din industria fashion și reprezintă aproape singura secvență digerabilă. Plasați într-un context și într-un mediu ale căror repere se definesc prin indicii prosperității și ai capitalului deținut, această parte analizează complexele cuplului de azi în care partenerii nu-și găsesc locul nici în spațiul restrîns al intimității, nici în spațiul larg, social. Carl (Harris Dickinson) suferă drama bărbatului castrat, al celui care se vede amenințat să-și piardă partenera, Yaya (Charlbi Dean), care are tot potențialul de a deveni „trofeul” unui milionar. Profesia feminizată pe care o practică îl supune la o dublă privare de masculinitate. Castrarea se traduce prin lipsa de resurse și bani, care i-ar conferi autoritate pecuniară, atît în cuplu, cît și social. Și, pe de altă parte, munca de a poza pentru reviste dedicate modei îi confiscă corpul de sub paradigma unei masculinități general și social acceptate. Fragilitatea unui cuplu glossy, în care așteptările și securitatea materiale ale partenerilor întrec orice altceva, ajunge la porozitate totală cînd simțul plasamentului devine cel mai puternic instinct al omului aflat pe modul supraviețuire.
Povestea cuplului se absoarbe, în al doilea act, în tabloul general al milionarilor care populează un iaht de lux (familia unui oligarh rus, ale cărui credințe sînt puternic ancorate în religia binefacerilor capitalismului, un căpitan de vas alienat și care devine socialistul de serviciu, industriași, oameni de afaceri, producători de arme ș.a.). Viața excesivă și ritualurile bahice ale oaspeților, supunerea angajaților antrenați spre a fi literalmente sclavi, un statut pe care cei din urmă îl îmbrățișează fără echivoc în numele unui cîștig informal (bacșiș), și micro-managementul exploatator sfîrșesc, ca într-o comedie grotescă și absurdă, să sucombe sub propriul exces. Cina somptuoasă a căpitanului se soldează cu o imagine de o violență livrată fără măsură, în care oamenii iahtului caută să supraviețuiască înotînd prin propriile resturi.
Actul final plasează personajele în mijlocul unei naturi sălbatice, unde ierarhiile se redefinesc și în care viețile acestora se mulează pe regulile impuse de nevoia de supraviețuire. Condițiile de viață crude sînt menite a revela adevărata natură umană, dar și de a îngroșa cinic lipsa de demnitate și de orice urmă de calitate umană, trăsături asignate unei clase sociale, căci filmul motivează foarte schematic răul fundamental ridicînd cît se poate de pueril steagul unei clase sociale, fără vreo analiză mai profundă sau, cel puțin, oferind o perspectivă mai plauzibilă.
Din punct de vedere imagistic, filmul este ireproșabil, însă nu rezistă nici sub raportul construcției narative, nici al construcției personajelor și nici măcar al criticii pe care se angajează să o facă. Printre puținele lucruri care reușesc să ridice acest film sînt jocul actorilor și spectacolul pe care reușește să-l creeze și aici Woody Harrelson. Problema cu Triangle of Sadness nu e de agendă sau de mize, ci faptul că rămîne la nivelul unui gest performativ neconvingător și lipsit de măsură al unui regizor care, aici, nu dovedește decît că e sardonic.
