Riscul de a citi

● Azar Nafisi, Citind Lolita în Teheran. Memorii despre cărţi, traducere de Silvia Osman, Editura Polirom, 2018.

Profesoară de literatură engleză la Universitatea din Teheran, Azar Nafisi (n. 1948) a fost exmatriculată  în 1981 pentru că a refuzat să poarte vălul islamic, pentru ca în 1997 să se stabilească în SUA, unde a obţinut recunoaşterea internaţională pentru sprijinirea intelectualilor iranieni, de-a lungul a nenumărate articole, conferințe, volume de eseistică și memorii, romane. Anul acesta s-a tradus la noi și volumul Citește periculos. Puterea subversivă a literaturii în vremuri tulburi(romanul Lucruri nespuse a fost tradus în 2018 tot la Polirom), dar Citind Lolita în Teheran rămîne prima carte care dezvăluia riscurile de a citi literatură occidentală într-o țară fundamental islamică. 

Azar Nafisi povesteşte cum, timp de doi ani, a organizat ilegal un grup de lectură în care, împreună cu şapte dintre cele mai bune studente ale ei, citea şi comenta cărţile interzise ale clasicilor orientali – iată un fragment relevant in extenso:

„Studentele erau sancţionate dacă alergau pe scări sau dacă întîrziau la ore, pentru că rîdeau pe coridoare sau pentru că vorbeau cu persoane de sex opus... Într-o zi, în timpul orei, s-au năpustit în clasă diectoarea şi profesorul de morală şi le-au cerut fetelor să-şi pună mîinile pe bancă. Le-au scos apoi din clasă, sub escortă, le-au golit ghiozdanele şi le-au răscolit sperînd să găsească produse de contrabandă: casete audio, romane, brăţări ale prieteniei. Le-au percheziţionat pe toate, le-au controlat apoi unghiile. O elevă a fost dusă în biroul directorului pentru că avea unghiile prea lungi. Acolo, directoarea însăşi i-a tăiat unghiile atît de scurt, că îi dăduse sîngele. Negar o văzuse apoi pe fată în curtea şcolii, îngrijindu-şi degetul rănit şi aşteptînd să plece acasă. Profesorul de morală stătea lîngă ea, oprindu-i pe copii să se apropie şi s-o consoleze... Nu era uşor să predai în Republica Islamică Iran. Eram subjugaţi de politic şi supuşi unor reguli total arbitrare. Bucuria de a preda era adumbrită de diversiuni şi de consideraţii impuse cu forţa de regim. Cît e bine îţi puteai face meseria de profesor, cînd principala grijă a oficialilor de la universitate nu era, nici pe departe, calitatea actului de predare în sine, ci mai degrabă culoarea rujului studentelor sau potenţialul subversiv al unei şuviţe de păr răzleţe? Te puteai concetra să-ţi faci datoria cum trebuie, cînd ceea ce-i preocupa pe cei din facultate era cum s-ar putea şterge cuvîntul «vin» din povestirile lui Hemingway sau cum să elimine din programă romanele lui Brontë, pentru că autoarea părea să aibă o atitudine prea îngăduitoare în privinţa adulterului?”.

A fost nevoie de doi ani ca autorităţile să accepte demisia lui Azar Nafisi, apoi, în fiecare joi, profesoara le primea acasă la ea pe cele şapte studente alături de care citea şi comenta cărţi de Nabokov, F. Scott Fitzgerald, Virginia Woolf, Jane Austen, Henry James, Mark Twain, Joyce, Llosa ş.a., ba chiar O mie şi una de nopţi, capodopera literaturii arabe, interzisă din cauza erotismului. Uneori apelau la xerox-uri după ediţii vechi necenzurate şi, în general, vînau clasicii occidentali prin anticariate, unde asemenea ediţii deveniseră nepreţuită marfă de schimb. 

Odată ajunse în apartamentul profesoarei, studentele îşi dădeau jos vălurile şi chador-ul (rochia lungă, largă, neagră şi obligatorie), îşi admirau unghiile date cu ojă, visau la bluze colorate sau la vîntul care le-ar mîngîia pielea (serialul lor favorit, urmărit la antene parabolice ilegale, era Baywatch). Apoi discutau despre literatură stimulîndu-şi imaginaţia şi avînd astfel acces la un surogat al libertăţii. 

Dincolo de capitolele în care Azar Nafisi ţine fascinante cursuri de literatură (este relatat un curs în care studenţii fundamentalişti intentează un proces Marelui Gatsby), memoriile ei înregistrează societatea iraniană cu interdicţiile, pedepsele şi umilinţele la care erau supuse femeile, abuzurile Gărzii Revoluţionare care făceau razii pentru confiscarea cosmeticelor, a cărţilor, băuturii şi antenelor parabolice şi, în general, „ficţionalitatea absurdă” a totalitarismului islamic. 

O carte inteligentă prin felul în care discută literatura, crudă prin teribilele detalii despre machismul religios violent & violator al musulmanilor, politică prin denunţarea caracterului belicos antioccidental al islamului, carte tristă şi emoţionantă pînă la indignare despre condiţia femeii musulmane, care, iată, chiar în aceste zile, e dispusă să moară în stradă pentru a trăi demn, decent, liber.