Victor Brauner – Retractarea sau „retragerea în sine“
La începutul anului 1950, Victor Brauner inițiază un nou ciclu de lucrări, cel al Retractaților, în care schiţarea unei mitografii personale reface parcursul traversat de pictor în căutarea unor prefaceri înnoitoare. „În Brauner – scrie Sarane Alexandrian, primul exeget al operei artistului –, același om trăiește și pictează, dorințele, decepțiile, conflictele sale intime trec tumultuos pe pînză, conferind tabloului o prezență halucinantă“ (Sarane Alexandrian, Victor Brauner l’Illuminateur, Cahiers d’Art, 1954). Asemenea operelor unor creatori pentru care sondarea sinelui este o experiență constantă, precum Alberto Giacometti sau Antonin Artaud, în seria Retractaților se regăsește aceeași atmosferă tulburătoare. Considerat o „paranteză“ în creația artistului, ciclul de lucrări realizat între anii 1950 și 1952 surprinde prin figurile hieratice care evoluează într-un spațiu închis dominat de griuri. Retractarea este opusul dilatării, iar termenulretractat este preluat de artist dintr-o lucrare de morfopsihologie a lui L. Corman.
Inițiată după excluderea lui Victor Brauner din grupul suprarealist, seria Retractaților amintește atît de aceea a Licantropilor, învăluiți într-o atmosferă „nebuloasă“, serie pictată în urma accidentului survenit în vara anului 1938, cît și de lucrările, dominate de brunuri, realizate în ceară în timpul exilului la Celliers-de-Rousset. Eviscerarea ochiului și războiul, urmate la sfîrșitul anului 1948 de despărțirea de André Breton și de grupul suprarealist, se numără printre evenimentele cele mai dureroase trăite de pictor. Prietenia lui Victor Brauner cu Roberto Matta, a cărui excludere din grupul suprarealist a avut ca urmare propria excludere, conduce la reprezentări picturale „asemănătoare“ în operele celor doi artiști. Construcția spațială din seria Retractaților amintește de compozițiile și de contururile oamenilor-roboți din pictura lui Roberto Matta, în timp ce „modeleul“ figurilor evocă siluetele filiforme și monocromia portretelor lui Alberto Giacometti. Lumea stranie a „retractaților“ este lumea necunoscută aflată în afara frontierelor realității, iar sondarea sinelui devine „retractare“. Pentru Brauner, „retractarea“ este un parcurs labirintic prin profunzimile sinelui, unde panica este suverană. Retractații sînt personificări ale interiorității, figuri terifiate și terifiante ale „eului ascuns“, „ființa secretă“ a cărei existență este evocată adeseori prin dedublare (Ființă retractată și refractată, spionată de conștiința sa, 1951; Uitarea morții, 1952). Pictorul adaugă un text explicativ tabloului intitulat Subiectivitate, realizat în 1952: „Fragmente ale unei clipe, sensibilitatea se află în irealitate, ființele, lucrurile, spațiile sînt într-o altă lume, ne-am rătăcit dincolo de frontierele realității. Spațiul irealității este acela al panicii“ (Victor Brauner, Musée National d’Art Moderne, Paris, 1972). Viziunea dezesperantă a retractării e însă compensată de faptul că panica, produsă de lumea exterioară, este creativă. „Ființele terifiate sînt creatoare, în timp ce altele sînt numai productive“, scrie Alain Jouffroy în articolul consacrat pictorului în anul 1951 (Alain Jouffroy, „Suprématie poétique de Victor Brauner“, Cahiers d’Art, 1951). Tinerii scriitori Alain Jouffroy și Sarane Alexandrian, prieteni ai artistului, sînt martorii oculari ai confruntărilor pictorului cu încercările de a reprezenta omul în tot ce are mai ascuns sau singular. Pictura devine instrument de cercetare ontologică: „Ontologia fiind «ştiinţă a Fiinţei», estetica ontologică consta în a stabili felul în care pictura (şi în mod particular cea a lui Victor Brauner) ne permite să înţelegem Fiinţa. Heidegger, la care mă referisem, aplicase estetica ontologică unui poet, Hölderlin; eu urma să demonstrez că se poate face acelaşi lucru şi pentru un pictor“ (Sarane Alexandrian, „Une amitié surréaliste“, Mazotta, Milano, 1995). În textul publicat în catalogul expoziției de la Galleria Credito Valtelinese din Milano, Alexandrian menționează pregătirea timp de șase ani a monografiei dedicate artistului, a cărei versiune restrînsă avea să fie publicată sub titlul Victor Brauner l’Illuminateur în 1954. Al optulea capitol al unui „enorm material inițial“ era analiza apodictică a tuturor tablourilor din seria Retractaților, fără a fi omis nici unul.
Alain Jouffroy își amintește de discuțiile aproape zilnice care aveau loc în atelierul lui Victor Brauner din strada Lepic, cînd artistul, pictînd, explica conținutul ideatic al tablourilor sale. Prin „retractare“, retragerea conştiinţei interioare în sine reprezintă o „autoexpulzare“ a creatorului din lume, din zona conştiinţei exterioare. Ființa, pe care seria „retractaților“ o dezvăluie, trece prin nenumărate stări ale conștiinței pe care omul nu le cunoaște, iar revelarea lor necesită dezgolirea de sine. Fuga înspre zona nocturnă unde sălășluiește „subiectul subiectului“ înseamnă expulzarea lumii în afara cîmpului conștiinței, reprezentînd totodată o deschidere spre orizontul unui adevăr fără limite. Creativă, fuga este eliberarea din cotidian, de la care Brauner pleacă pentru a construi o lume proprie a fugii. Retractarea este „contracție“, iar în momentul în care ființa se retrage în locul cel mai îndepărtat cu putință, întreaga existență a individului se înfățișează ca o creație originală, scrie Jouffroy. Creaţia, vivificatoare, este comparabilă cu o „naştere chinuită“ sau cu o dezrădăcinare a obiectului operată de subiect. Bifurcat, spațiul interior nu este un habitat, ci expresia vidului, în care singura „scăpare“ este fuga în locul cel mai îndepărtat. Prin ea este exprimată contracţia în cel mai profund secret al fiinţei, într-un spaţiu pneumatic (Alain Jouffroy, „Victor Brauner, post scriptum infini“, Victor Brauner, Fall, 1996). Retractații sînt „emanatori“, consideră Alain Jouffroy, pentru că fiecare dintre ei „transmite“ sau „emană“ drama primordială a ființei:„Brauner este pictorul realității îndepărtate și care depășește limita suportabilului, pictorul celor mai ignorate și esențiale stări ale ființei, pictorul unei Ontologii poetice ai cărei termeni încă nu au fost găsiți și despre care avem, datorită lui, un presentiment disponibil și exacerbat“. În trei tablouri în care se succedă trei etape ale retractării psihofizice, Retractat absorbind, Retractat integrînd, Retractat explodînd, artistul reconstituie drama geniului creator. Lipsit de conştiinţă proprie, Retractatul explodînd este redus la stadiul de „catastrofă ameninţată“. Explozia este, într-un fel, o sinucidere în planul creației, permițîndu-i creatorului un nou început sau regăsirea sinelui. În urma exploziei, fiinţa secretă este pusă faţă în faţă cu propria sa conştiinţa împietrită. Deschisă „totalităţii“ fiinţei, prin care efectele conştiinţei exterioare sînt anihilate, creaţia devine „încarnare a imposibilului“, imagine a fiinţei secrete, aflată în dialog cu sine într-un moment de autocontemplare, scrie Alain Jouffroy în articolul publicat în anul 1951. Iar în 1959, în monografia consacrată artistului, el avea să scrie: „Victor Brauner a smuls omului actual unele dintre cele mai sfîşietoare secrete“.
În monografia consacrată pictorului, Didier Semin consideră că iconografia retractării ar putea avea ca sursă un principiu din mistica iudaică cunoscut sub numele de Zim-Zum: „Pentru a face loc creației sale, creatorul lumii se retractează repliindu-se la nesfîrșit asupra lui însuși, într-un divin și sublim gest de politețe“ (Didier Semin, Victor Brauner, Édition RMN/Filipacchi, 1990). Brauner poetizează mitul divinităţii care se „retrage în sine“, proiectîndu-l la scara fiinţei umane. Omul devine de fiecare dată un altul, emergenţă a unor noi „figuri“, mereu diferite, pentru a deveni metaforă a infinitului. Experienţa vieţii este percepută ca un continuum unde toate formele exterioare sînt revăzute pentru a ajunge la experienţa „căderii în abis“ la care ființa este condamnată spre a regăsi elementul anarhic al eliberării sale. Prin reinstaurarea imaginilor mitice, căderea este „răul eliberator“ care conduce la obţinerea elixirului vieţii (Gershom Scholem, La Kabbale et sa symbolique, Payot, Paris, 2003).
Mihaela Petrov este istoric de artă. A încheiat studiile doctorale cu teza „Victor Brauner, cuvîntul scris și opera plastică, 1934‑1965. Caiete și carnete, Donația Jacqueline Victor Brauner, Centrul Georges Pompidou, Paris“, UNArte, 2011. Cărți publicate: Victor Brauner, cuvîntul scris și opera plastică, 1934-1965 (2012); Victor Brauner, pictopoet. Desene și acuarele (2013); Victor Brauner, vizionar al timpurilor moderne (2014); Victor Brauner, 1903-1966 (2016).
