Cînd deodată, cel de lîngă tine, omul calm și invizibil, spune, brusc și tare: „Am belit-o!“ – și mașina veche, dar serioasă, e luată de un vîrtej și se învîrte, se învîrte, pînă cînd mîna ta, care se ținea aparent ferm de o bară de sus, zboară și realizezi că n-ai centură.
Ani de zile, cinema-ul a fost pentru mine un mod de viață. Filmele, cu personajele, întîmplările și atitudinile lor, mi-au fost, de multe ori, repere. Funcționam precum personajul dintr-un mai vechi serial PRO TV, Viața bate filmul (Dream on, 1990), care și compara mai orice gest din viață cu unul dintr-un film.
După un timp, după ani, viața îți devine ancorată în tot mai multe date fixe. Aniversări și comemorări. Adunate, de-a lungul anilor, cu tăvălugul, pe modelul bulgărelui de zăpadă. Unele fericite și altele deloc – triste, dar necesare.
Autorul ne prezintă două personaje aflate în conflict. Greierul care, în opinia furnicii, a trîndăvit toată vara, se află acum, la venirea toamnei, într-o situație disperată și îi cere acesteia de mîncare, dar furnica îl refuză fără milă.
Pînă la urmă, și eroina lui Jane Austen voia același lucru de la Mr Darcy al epocii ei: își dorea un partener care s-o iubească pentru calitățile ei personale (spiritul, inteligența, umorul etc.) și nu pentru familia din care provenea.
Acum patru ani, parcă pe plaja dintre Neptun și Olimp și, mai ales, pe cea din Olimp (nume predestinat) se mai întîmpla cîte ceva. Măcar îți mai puteai cumpăra cîte o înghețată. Acum, de la hotel Amfiteatru încolo, cu mici excepții (mai există niște petice de plajă amenajată) e un no man’s land.
Ținînd cont de comentariile mele precedente, UE e mai mult decît validă: e esențială pentru succesul politic al tuturor țărilor sale membre. Nu vom putea să facem față problemelor anterior menționate decît împreună.
Luna august se tot spune că este „a concediilor“, așa cum decembrie era numită, pe vremuri, „a cadourilor“. E un soi de obligație să fii plecat din oraș cînd e august – ai, n-ai treabă, ai, n ai unde, ai, n-ai bani.
Familia e, în jurul tău, mai ales cînd ești mic, și adolescent, chiar tînăr, un soi de zid. Între tine și restul lumii, lume care pare sau poate fi ostilă: cu zidul ăsta, contează mai puțin.
Singurătatea e, în general, privită ca ceva negativ. Majoritatea oamenilor din jur se înghesuie la socializare, care mai de care, găsind tot soiul de modalități de umplere a timpului în comun – au, n-au treabă.
Ion Barbu, prietenul și caricaturistul nostru, a îmbogățit „planeta Petrila“ cu încă un muzeu: cel al Instalatorului Român. Cum și de ce ne explică el însuși.
Sînt perioade, în viața fiecăruia, care, din nefericire, stau sub semnul bolii. Te pocnesc uneori în moalele capului și nu numai, tot soiul de microbi, viruși, inflamații, înțepeneli, arsuri, junghiuri. Urmate, evident, de analize de sînge, ecografii, RMN-uri, exudate, radiografii etc.
Auzind că sîntem din România, ne-a împărtășit părerile lui entuziaste despre țara și poporul nostru, precum și despre Cluj, unde fusese de mai multe ori cu afaceri. A fost o întîlnire uimitoare. Și doar prima din seria oamenilor din America Latină care auziseră de România sau chiar fuseseră pe aici.
L-am cunoscut pe Gică Petrescu, în carne şi oase, la mine acasă chiar, prin 1994. Era pe vremea cînd făceam, alături de Eugen Istodor, interviuri cu vedete în Academia Caţavencu. Am descoperit, atunci, un om plăcut, la locul lui şi melancolic. Departe de toate bazaconiile care circulau pe seama lui.
Poți avea revelații la tot pasul, din La Boca, cu casele ei colorate și poetic-derizorii, pînă la curțile interioare fascinante din San Telmo, în care, dacă urci pe scările înguste, vezi cerul și oamenii vesel așezați la treburile lor, printre copaci incredibili. Oameni care par să facă lucrurile cu pasiune.
În general, caracterele și ierarhiile din liceu s-au păstrat și azi. Oamenii nu s-au schimbat în mod radical, popularii au rămas populari, liderii – lideri, filozofii și marginalii – așijderea.
Totul părea OK. Pasagerul s-a îmbarcat, cu loc și bagaj, în zborul spre Madrid. Odată ajuns acolo, cînd să plece, mai departe, spre America Latină, nu exista nici o rezervare pe numele lui în zborul de pe listă. Tocmai în zborul cel lung, și scump, plătit cu mult timp înainte...
În sate în care majoritatea familiilor au venituri medii sau submedii, mersul la școală al copiilor nu e, neapărat, o prioritate. Și, oricum, e complicat. Iar regulile privind o alimentație echilibrată nu sînt încă destul de clare, în ciuda bunăvoinței părinților.
Acesta este, în fiecare zi, ritualul copiilor de la Urși după ce-și termină orele obligatorii. Rămîn să mănînce, apoi, tot acolo, la școală, sub îndrumarea celor doi învățători, își fac lecțiile. După care urmează alte activități, de la sport la desen și piese de teatru.
Nu există „educație sexuală morală“. Cît privește „morala“ care ne spune ce e împotriva firii, asta evoluează constant. Să nu uităm ce dramă era, pînă mai ieri, cînd o femeie rămînea însărcinată fără să fie căsătorită.
Călătoriile cu familia, de cînd eram eu mică, erau o plăcere. Dar, în același timp, modul meu de atunci de a privi lumea era sensibil diferit de cel al părinților – cu care, altfel, mă înțelegeam în mai toate.
Filmele prezentate anul acesta în cadrul celei de-a patra ediții a Festivalului Super, de filme făcute de adolescenți, m-au șocat, aproape, prin temele abordate: majoritatea aduceau în discuție viața, moartea, nemurirea, găsirea propriei identități, creația, iubirea...
Bacalaureat, cel mai recent film al lui Cristian Mungiu, m-a zguduit. Mi s-a părut mai aproape de o realitate generică, în care ne bălăcim cu toții, vrînd-nevrînd. În personajul principal, interpretat de Adrian Titieni, aproape că m-am recunoscut.
În viața de toate zilele sîntem prinși, ades, în situații care mai de care mai dezastruoase. Avem de-a face cu indivizi de-a dreptul insuportabili, care ori bat cîmpii cu grație, ori sînt nepoliticoși, ori agresivi, ori intruzivi.
Cînd eram mică, mai toți colegii mei aveau bunici la țară. Acolo își petreceau o mare parte din vacanțe, acolo aveau tot soiul de aventuri despre care apoi scriau în compunerile „Cum mi‑am petrecut vacanța de vară“.
Un loc de muncă, înainte să am unul, mi se părea că trebuie să fie ceva fabulos, o veșnică sărbătoare și provocare. Asta poate și pentru că eram obișnuită cu atmosfera prietenoasă și incitantă din facultate.
Un Dosar despre Bărbat poate fi ceva inepuizabil. Un Dosar despre Bărbat poate fi, de asemenea, considerat superfluu, pentru că bărbații sînt, pînă la urmă, mainstream-ul, lumea, cei la care ne raportăm, cei care fac și desfac marile chestiuni ale ei.
Relația fiecăruia dintre noi cu „chestiunile medicale“ nu poate fi, cred, decît dificilă. La extreme, cunosc două feluri de „abordare“ a acestora: ori eludînd complet problema, pînă chiar avem ceva grav și atunci „om vedea“; ori căutîndu-te excesiv, exagerat, într-o dulce ipohondrie, pînă la urmă înțeleasă.
Aproape de cîte ori am călătorit într-un alt loc, am avut o senzație ciudată. De teleportare (așa cum știu eu despre asta nu din teoriile științifice, ci din serialul Star Trek, care „se dădea“ duminicile, parcă, în tinerețea mea).
Ieșitul în oraș presupune, pentru majoritatea semenilor noștri, un ritual. Nu te duci strict să mănînci, căci asta poți face și acasă, între patru pereți. Te duci, evident, să și socializezi și, cumva, să te arăți lumii din jur. Faci aceleași gesturi pe care, altfel, le performezi în intimitate, cu un auditoriu implicit.
Iubesc acest „aproape“, care încă se mai întîmplă în spațiile publice neaoșe: un soi de scrutare-comunicare între oameni necunoscuți, care încă‑ți mai întîlnesc privirile între curioase și complezente.
Tăcerea nu neapărat – sau deloc – ca un lucru rău, nociv, mizantrop. Ca o odihnă, desigur, nemeritată, după agitația, neînțeleasă, de dinainte. Ca o asumare a unui alt tip de condiție umană, mai independentă, să zicem. Sau, oricum, mai puțin vocală și mai puțin agățătoare, în raport cu ceilalți.
Curtea școlii românești a devenit a „miracolelor“, a dezordinii. Acolo ne părăsim copilul în plata domnilor: profesori, inspectori, politicieni. Aruncăm o privire asupra sistemului care trebuie să ne dea mai mult decît ordine, ci și modele comportamentale, cunoștințe potrivite pentru cînd vom crește mari.
Era plină de tot felul de obiecte, genul de lucuri pe care oamenii le uită prin autobuze, sau în trenuri, sau pe o bancă în vreun parc. Unele obiecte sînt făcute să fie pierdute, uitate, plînse. Dar pot fi și recuperate, poate chiar de la Omul de pe Lună, cu ceva efort.
Eu, una, în ultimul timp, alerg tot mai mult și trăiesc tot mai acut senzația asta de tapet. Adică tot înaintez, așa, într-o goană parcă tot mai nebună, din iureșul căreia percep ca spectacol tot ce-i pe margini. Nu că nu m-ar atinge, dar tot accelerînd și mărind turația, intru mai tare în ipostaza de Forrest Gump.
Tot mai des, sexele își permit o anumită interșanjabilitate. Femeile fac gesturi considerate, cîndva, strict bărbătești și bărbații unele mai feminine. Cel cu mărțișoarele nu e, de fapt, un exemplu relevant. Dar altele sînt: de pildă, mîncatul sau băutul de una singură în oraș, pentru o femeie.
Odată cu vremea frumoasă, cumva, totul devine (și) mai insuportabil. E ca și cum ai avea o obligație să te bucuri de ea (de vreme), dar și de toate cele: de natură, precum în poeziile pășuniste. Pînă atunci, în mare măsură, nu ești prea conștient de natură.
„Un spațiu care îmbină viziuni ale viitorului cu iubirea de cunoaștere și evoluție spirituală“, unde poți găsi, printre altele, „amulete și cristale, cărți ezoterice“ și poți participa la cursuri specializate, workshop-uri, citiri intuitive și divinație.
În orașul iubit al unora dintre noi (Bucureștiul) nu e întotdeauna ușor de supraviețuit. În perioada „înghețată“, orice drum pe jos era o aventură. Acum, cînd ne-am mai dezghețat, putem da nas în nas cu taximetriștii făr’ de uz al rațiunii, printre altele…
Dacă anii ’80, reprivindu-i, în film și alte cele, mi se par ușor falși, anii ’90 îmi par încă firești. Firești, desigur, Dpentru mine și ale mele: cred că psihologic și etic, ba chiar și vestimentar, am rămas cumva acolo.
