Consum rapid
Ieșitul în oraș presupune, pentru majoritatea semenilor noștri, un ritual. Nu te duci strict să mănînci, căci asta poți face și acasă, între patru pereți. Te duci, evident, să și socializezi și, cumva, să te arăți lumii din jur. Faci aceleași gesturi pe care, altfel, le performezi în intimitate, cu un auditoriu implicit. Cînd stai la o masă, undeva, la un pub, bistro, cafenea, ceainărie etc., te duci, desigur, pentru prietenii cu care ai ieșit (în caz că există). Dar, vrînd-nevrînd, te vor observa și chelnerii, a căror „pradă“ ești, precum și oamenii din jur, de la alte mese. Aceștia vor fi spectatorii tăi indirecți, tăcuți, dar destul de prezenți (măcar în imaginarul tău, chiar dacă ei nu te observă). Ei vor constitui lumea, corul care, dacă nu va reverbera la gesturile tale în realitate, va fi, pentru tine, un soi de instanță la ale cărei reacții chiar imaginare vei reverbera tu.
Văd oameni, în cafenele, care afișează diverse poze. Nu numai că se îmbracă într-un anumit fel, special, pentru ieșitul în oraș, dar adoptă, atunci cînd stau cu cafeaua sau paharul de vin în mînă, o anumită poză. Conștientă sau inconștientă. Nu toți, desigur. E ca și cum și-ar alege, pe îndelete, postura de leisure, de week-end, laolaltă cu locul în care vor să și-o exercite, și și-ar pune apoi în aplicare scenariul propriu de autodezvăluire progresivă.
E evident că majoritatea oamenilor sînt într-un fel cu ei înșiși, și altfel, în diverse grade de reprezentare, cînd sînt implicați și alți concetățeni de-ai lor, chiar atunci cînd ies pe stradă. Cunosc destule persoane care, pur și simplu pentru a ieși pînă la colț, își compun o anumită înfățișare, o mină, un rol în care apoi intră. Știu doamne care își aranjează la milimetru părul, își așază ochelarii de soare pe chip ori pe păr, își echilibrează geanta milimetric pe cot. Sau domni care își potrivesc cu minuție unghiul de la șapca hîtră sau elegantă cu care se aruncă în noianul de posibili spectatori.
Eu însămi am fost o asemenea persoană cîndva. Mergeam pe stradă și așteptam ropote de aplauze. Ieșeam în grupuri și dădeam replici despre care știam că vor da bine. Am avut însă, mereu, o hibă: consumam prea repede. Pentru a pune în scenă întreaga poveste, ar fi trebuit să stau ore întregi cu o cafea sau cu un pahar de vin în față. Să stau pe o terasă, cu un partener, eventual, în față, și o cană în mînă, pe care s-o tot țin într-un echilibru precar, în lumina soarelui, și din care să sorb, programat, puțin cîte puțin, cu stil.
Din păcate, am descoperit că mi-au lipsit atît răbdarea, cît și stilul. Oi fi conceput eu poza cea devastatoare, inițial, dar odată băutura turnată în pahar, fie ea apă, suc, cafea sau alcool, nu puteam s-o savurez. Un soi de demon al consumului rapid mă îmboldea s-o dau pe gît pe toată, așa, deodată. Odată ce-i simțeam gustul, trebuia s-o consum. Asta n-ar fi fost nimic, dat fiind că bunele maniere nu mai sînt, de mult, ce erau odată, iar domnii nu mai sînt atît de oripilați de proastele și, posibil, masculinele obiceiuri ale doamnelor. Au existat, însă, și consecințe mai radicale.
Am fost într-o primă vacanță, ca un fel de pre-lună de miere, cu viitorul meu soț. Nu prea eram dusă prin baruri, pentru mine, la vîrsta aia (vreo 20 de ani) și pe vremea lui Ceaușescu, era un mare eveniment să intru în asemenea locuri. La Sinaia, unde ne-am dus, am intrat prin baruri de hotel, ne-am așezat, cu emoție, pe scaune care mi s-au părut jilțuri și ne-am comandat două coniace. Pînă și paharele mi se păreau ceva spectaculos. Odată adus coniacul, nu știu cum s-a făcut că l-am dat pe gît repede, deși nu eram obișnuită cu băutura. Nu m-am amețit, căci era puțin. Doar că, terminîndu-l și neavînd destui bani, a trebuit să părăsim repede locul. La fel de repede a trebuit să plecăm de la Sinaia, tot din cauza talentului meu de a consuma repede orice. Altădată, ne-am întors la Sinaia împreună cu un cuplu de prieteni, în epoca „de glorie“ postrevoluționară a restaurantelor. Așa cum prima dată experimentasem cu coniacul, acum am încercat marea cu sarea cu un șalău uriaș. Nu mai avuseserăm tupeu să comandăm pînă atunci așa ceva: respectivul pește era la gramaj și s-a dovedit a fi atît de uriaș, încît a trebuit să luăm trenul, cu nașul, imediat spre București, evident nemairămînîndu ne bani pentru zilele următoare.
Și acum, deși am tot ieșit și am tot consumat, și deși chiar am tot studiat consumul (!), nu reușesc să mă încadrez (încă?) în limitele civilizate ale acestuia: cînd alții abia își savurează prima limonadă, eu deja am luat-o pe a doua etc. Îmi lipsește delicatețea consumului ponderat, jucat, educat. Încă, atunci cînd ies undeva, lipăi ce mi se aduce, precum, pe vremuri, apa de la robinet la bunici, cînd mă întorceam de la joaca din parc cu copiii de pe stradă.
Probabil, cine știe, spre vîrsta a treia, mă voi mai domoli. Indiferent de cum va evolua propriul meu consum, mereu va continua să mă amuze, eufemistic spus, cel cool și excesiv studiat al altora.
