Ani (aniversari) de liceu
Am tot văzut, prin filme, cum că întîlnirile cu colegii de liceu, după ceva timp, pot fi, să zicem, tulburătoare. Nu chiar ca-n Peggy Sue Got Married (1986, Francis Ford Coppola, cu Kathleen Turner), în care toată viața ți-e reanalizată și ai șansa s-o iei de la început, dar, păstrînd proporțiile, cumva tot pe acolo. În sensul că, vrînd-nevrînd, ești la un moment al bilanțului. În general, în viața de zi cu zi, ai de-a face mai mereu cu aceiași oameni, care s-au obișnuit cu tine așa cum arăți și te porți în ultimul timp; dacă nu te plac cu adevărat, măcar te tolerează și au cu tine o rutină, să-i spunem, de supraviețuire. Dar cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de ani și care aveau, într-un context cu totul diferit, o altă percepție despre tine, nu e ușor. E, orice s-ar zice, un fel de probă.
Prima întrebare care se pune, cea mai concretă dintre toate, e una simplă, dar dureroasă: oare foștii colegi, cei cu care nu ai mai păstrat legătura și pe care nu i-ai mai văzut de mult, te mai recunosc? Sigur că mai safe ar fi ca lumea să poarte name tags la asemenea ocazii. Dar unde ar mai fi, atunci, suspansul?
A doua problemă e cea cu viața actuală și „realizările“ ei. La una din întîlniri, căci am avut două, făcînd liceul în două părți, cineva a avut ideea ca fiecare să iasă în față și să spună ce a mai făcut în ultimii ani. Să-și povestească viața. Să ofere o versiune publică și romanțată a acesteia, îmbinînd necesarul de sinceritate cu nevoia de imagine și autopromovare. Desigur, cerințele astea nu erau scrise undeva, negru pe alb. Erau implicite și fiecare le interpreta cum voia. Însă o medie sănătoasă, îmbrățișată de mai toți, exista. Nimeni nu voia să pară cu totul nerealizat, „atît pe plan personal, cît și profesional“.
Doamne, cum sună asta! Sună birocratic și comunist. Pentru că e evident că s-au schimbat criteriile de măsurare a „realizărilor“, astăzi. Și, totuși, pe undeva (da, știu, mă contrazic), cam tot aceleași lucruri contează, grosso modo, pentru opinia publică medie: dacă ești însurat/măritată și ai copii și dacă ai o carieră de succes (bani, putere, casă, mașină etc.). Dacă ieși în fața clasei îmbrăcat/ă în niște blugi jerpeliți și cu o cămașă șifonată și spui că nu faci nimic concret, dar lucrezi la desăvîrșirea personală, și nu cîștigi prea mult, dar ai un venit cît să nu mori de foame, și nu ești căsătorit/ă, dar nu duci lipsă de iubire și nu te-ai acrit, fii convins/ă că toată lumea se va uita cu gura căscată la tine, și nu în sens admirativ. Poate, să zicem, vor fi cîțiva excentrici care te vor aproba, de formă, ca să nu pară retrograzi. Altfel, e musai să te prezinți cu o poveste de succes. Oamenii au nevoie de modele de succes evidente, pe linia clasică: trebui să ai un coc impecabil și o rochie apretată, pantofi cu toc cu cataramele la locurile lor și să spui cam așa: „Deși nu mi am găsit drumul de la început, l-am tot căutat, pînă prin anul de grație… cînd, deodată… Acum lucrez la… și sînt foarte mulțumit/ă. Recent, mi-am găsit iubirea vieții mele, cu care, după ani de așa și pe dincolo, m-am reunit. Acum sîntem foarte fericiți.“
Dacă ai vreo poză de familie, fă-o neapărat să circule, precum pliantele pe la conferințe. Nu uita de copiii tăi și de realizările lor. Dacă sînt studenți, mai ales undeva prin străinătate, nu uita să precizezi unde, cu aplomb. Nu poți rămîne mai prejos. Dacă ai o viață mai anostă, fă o să pară cît mai glamorous, spunînd că, aparent, sună ca o poveste simplă, dar, de fapt, nu e ce pare a fi.
Și chiar așa se și întîmplă, în realitate: oameni pe care, întîmplător, i-am și văzut în desfășurare, la „locul lor de muncă“, unde fac o treabă extraordinară, n au ce să spună, decît că lucrează acolo. Extraordinarul de la fața locului și din relațiile cu oamenii, precum și lucrul cu tine însuți/însăți de a fi mai normal/ă și mai puțin egoist/ă nu se pot cuantifica.
Dar, mă rog, toate astea sînt de la sine înțelese, veți zice. Desigur. Au fost și oameni care au spus lucruri simple și esențiale: de pildă, dintre cei din generațiile mai vîrstnice, că se străduiesc să se țină în viață și să fie bine, și asta le ocupă tot timpul. Sau că, deși nu au o slujbă spectaculoasă, sînt mulțumiți cu viața lor și le place ce fac. Ori că, în cutare situație, l-au descoperit pe Dumnezeu.
Interesant e că, în general, caracterele și ierarhiile din liceu s-au păstrat și azi. Oamenii nu s-au schimbat în mod radical, popularii au rămas populari, liderii – lideri, filozofii și marginalii – așijderea. Mai sînt și unii din categoria „rățuștelor urîte“, care acum se arată a fi lebede (dar se arătau ei de atunci, de fapt, pentru cine avea ochi să vadă). Una peste alta, ambele revederi au fost chiar palpitante, aș putea spune. Sper să-i mai văd și pe unii, și pe alții dintre colegi. În ce mă privește, am plecat bucuroasă: în general, m-au recunoscut.
