Irealităţi din lumea-tapet
Uneori, ce vezi în jur, cu propriii tăi ochi, devine mai ireal decît ce nu ți apare atît de evident. Cred că Ana Maria Sandu, în romanul ei Aleargă, spunea (dacă-mi amintesc corect din adaptarea după roman pe care am văzut-o) că, atunci cînd alergi, lumea din jur îți apare ca un tapet.
Eu, una, în ultimul timp, alerg tot mai mult și trăiesc tot mai acut senzația asta de tapet. Adică tot înaintez, așa, într-o goană parcă tot mai nebună, din iureșul căreia percep ca spectacol tot ce-i pe margini. Nu că nu m-ar atinge (de multe ori mă atinge chiar foarte tare), dar tot accelerînd și mărind turația, intru mai tare în ipostaza de Forrest Gump, care vedea și trăia lucrurile fără neapărat să le înțeleagă (sau lucrurile îl trăiau pe el).
De pildă, într-o duminică m-am dus la alt mall decît micul meu mall uman din cartier (Vitan), într-un mall pe care, atunci cînd l-am descoperit, nu mă mai săturam să-l parcurg și să-l descifrez, ca un Badea Cîrțan nimerit într-o Romă a consumismului – și anume AFI. Țin minte cum mă rătăceam mai tot timpul prin el și, atunci, cînd descopeream vreun maagazin nou, cădeam în extaz ca o gîsculiță.
Cu timpul, l-am „internalizat“ ca pe un cinema mai mare, cu bufet mai bun (poți bea sucuri naturale acolo). Așteptînd în fața caselor de bilete, am văzut, deodată, oamenii din jur și am descoperit o serie de persoane care păreau aproape ireale, niște măști care păreau să ilustreze fix citatul shakespearian cu „All the world is a stage“. Erau în special doamne și domnișoare, care arătau impecabil, erau slabe și frumoase, bine îmbrăcate, doar că fețele lor erau atît de perfect machiate încît păreau ireale, cu părul lor lung și negru și cu hainele așijderea. Mai-mai că îți venea să le atingi, să vezi din ce sînt făcute, dar, în același timp, ți-era frică să nu se prăbușească. Unele dintre femeile perfecte aveau alături și cîte un bărbat din altă lume: imens, în negru, cu o barbă îngrijită. Împreună, stăpîneau cu ștaif universul de mucava al mall-ului: cînd comandau la Starbucks, erau atît de… „profi“! Nu ar fi confundat niciodată „Venti“ cu „Grande“ și știau exact, nu ezitau, cînd vînzătoarea îi întreba ce aromă să aibă cafeaua.
La același mall, uitîndu-mă în preajmă, am descoperit că, pe lîngă mine, cealaltă observatoare care mai exista era o doamnă prelungă, de tip Modigliani în mizerie, cu ochelari, cu un trenci și o căciulă de blană cu urechi pe cap, avînd în față o revistă de integrame. Ea avea, în ciuda aparențelor, un aer mulțumit și integrat. În fond, se afla și ea, ca și mine, la mall, duminica, în rîndul lumii. Nu chiar zîmbea, dar parcă era mereu pe cale. Nu „consuma“ nimic. În acel moment m-am întrebat, totuși, cu oarecare, recunosc, îngrijorare, dacă varianta doamnei în cauză e singura alternativă la fetele Barbie pe brunet din preajmă.
Noroc că, tocmai în acel moment, prin fața ochilor noștri a trecut un elefant. Înalt, suplu și îmbrăcat în pluș. Semăna cu cei ai formației Coldplay din cîntecul „Paradise“, unul din preferatele mele, doar că era băiat. Desigur, nu era decît un biet om îmbrăcat în elefant care făcea reclamă la Toortitzi. Dar a fost suficient ca să ducă mai departe absurdul situației, spre un supranatural consumist, grotesc și, pînă la urmă, comic.
Și pe stradă, tapetul-lume se tot schimbă. Primăvara îl face suportabil și constat că și alții simt asta: în locuri în care, după lăsarea serii, nu era mai nimeni, acum sînt destui oameni, cu cățeii lor cu tot. Oameni dintre care tot mai mulți, de diverse vîrste, au părul roz, verde sau mov și nimeni nu se mai zgîiește la ei, așa cum o făceau la copilul meu, care a avut, printre primii (!), părul albastru. Atît de pionier în domeniu încît, la coaforul unde i s-a făcut operațiunea, care a durat vreo patru ore, s-au strîns mai toți angajații să ajute la o asemenea capodoperă. Și el m-a sunat să-i mai aduc bani, pentru că suma pentru așa ceva depășea orice imaginație. Iar la festivalul de filme de groază de la Biertan, unde am fost împreună, localnicii îl rugau să se pozeze cu ei, cum se pozau cu ursul.
În cartierul meu, în care, cînd m-am mutat, nu era mai nimic, încep, în sfîrșit, să mai înflorească afaceri. Aproape de Piața Traian a apărut ceva scăldat într-o lumină mov, care se cheamă Madlene. Și, desigur, nu poate fi decît o cofetărie. Nu am reușit s-o prind deschisă, dar văzută și așa, pe dinafară, în lumina ei ireală, mi-a crescut inima-n piept. Pentru că zona asta părea definitiv fără speranță. Ca să nu mai spun că a apărut și o Zahana Zexe, așa cum, cu încîntată mirare, mi au semnalat vecinii mei din bloc (doi din seria de pensionari pașnici), oprindu-se aproape cu venerație în fața localului și privindu-l, fără să le vină să creadă.
În schimb, singurul bancomat din zonă, care părea să fie numai al nostru, ascuns în spatele unui bloc, într-o lume ce părea paralelă, a dispărut. Dar nimic nu poate fi fără de pată, iar lumea-tapet, slavă Domnului, continuă să ne lase paf cu irealitățile ei…
