Familii şi dispariţii
Familia e, în jurul tău, mai ales cînd ești mic, și adolescent, chiar tînăr, un soi de zid. Între tine și restul lumii, lume care pare sau poate fi ostilă: cu zidul ăsta, contează mai puțin. Zidul poate fi din cărămizi mari și roșii, din nuiele sau chiar din paie (vezi casele celor trei purceluși). La un moment dat, odată cu trecerea timpului, zidul începe să se prăbușească. Sau doar să se deterioreze. În el apar ochiuri tot mai mari, ferestruici prin care la început vezi exteriorul, poetic: un petic de cer, o floare care crește colo, un pom dincolo. Ele pot fi interpretate așa atîta timp cît rămîn niște simple ochiuri în țesătură. Dar, cu timpul, se lărgesc exagerat, obscen aș zice, permițînd lumii exterioare să pătrundă tot mai mult dincolo de zid: o vezi, auzi, începi s-o simți, s-o miroși. În final, aceasta vine de-a dreptul peste tine. Zidul pică și aceasta năvălește, copleșitoare și tumultuoasă, peste tine, cel veșnic nepregătit. Așa se întîmplă, cred, cînd te maturizezi de-a binelea. Cînd îți pleacă odraslele. Și, mai ales, cînd îți mor părinții. Sentimentul de neant, de-a dreptul, e aproape o senzație fizică.
Am resimțit toate astea cu ocazia unei noi morți în familie. A murit cineva de care nu eram atît de apropiată, dar care își aducea și el contribuția la zidul respectiv, fie el de paie sau cărămidă. Moartea și golul pe care îl lasă, mai ales cînd disparițiile se repetă, la intervale relativ scurte, pot deveni covîrșitoare. Precum un sac al lui Moș Crăciun plin cu pietre de moară pe care trebuie să-l cari în spate pînă la sfîrșitul propriei vieți.
Cînd aveam 16 ani, cineva m-a chemat din oră, la liceu fiind, ca să-mi spună ceva. Să-mi dea o veste. În uniformele terne de atunci, în fața cancelariei, am primit-o: murise tatăl meu. De atunci încolo, cînd colegele mele se mai învoiau, în fața aceleiași cancelarii, de-a lungul timpului, cu formula magică și, desigur, inventată: „Învoiți-mă vă rog și pe mine, mi-a murit bunicul… etc.“, mi se strîngea de fiecare dată inima.
Tatăl meu era centrul lumii copilăriei mele. De fapt, el inventase acea lume. O lume în care totul se putea, se construia, în care realitatea era doar o componentă, iar ficțiunea și mitul o depășeau. Un univers în care toleranța prima, totul se rezolva cu vorba bună, oamenilor li se explica, înțelegeau și așa făceau. Care funcționa și care a ținut atît cît a ținut și tatăl meu (nu că valorile ei s-ar fi prăbușit și ele, doar că niciodată nu le-am mai simțit pe toate așa, adunate, una peste alta).
Bunica mea, a cărei dispariție a urmat, era reprezentanta lumii domestice și conservatoare, ea fiind casnică o viață și crezînd în valorile confortabil numite tradiționale, de genul cumințenie, virtute, liniște exagerată. Toate acestea avuseseră o influență nocivă asupra mamei mele, generînd o stare conflictuală. În ce mă privește, cu o generație-tampon între noi, și vremurile tot evoluînd, efectul nu a mai fost același. Da, bunica mea îmi spunea sau, mai curînd, mă sfătuia să nu plec din casă, dacă s-ar fi putut, niciunde, pentru că, pînă la urmă, totul e periculos: dar eu nu luam lucrurile astea ad litteram, ci ca pe un îndemn la moderație. Plecam, dar nu atît de mult, și mă întorceam la ore rezonabile. Ea nu se supăra pe mine, pentru că mă iubea și vedea și simțea că mie-mi place, în egală măsură, și să hălăduiesc prin orașul comunist, și să stau cu ea. Să stau și să arunc un ochi, din culise, asupra lumii ei politic corecte avant la lettre: ea strîngea, dintotdeauna, în bucătăria ei, toți defavorizații, oameni, printre altele, cu probleme psihice, bătrîni, săraci etc., îi omenea și stătea de vorbă cu ei, fără vreo urmă de dispreț. Din bucătăria ei am învățat diversitatea lumii și că nimeni nu-i mai prejos decît celălalt, că vîrsta e o prejudecată, iar dizabilitățile – un ghinion. O singură hibă a avut educația ei: avea un cui împotriva bărbaților și m-a învățat mereu să „nu-i las să profite de mine“. N-am crezut eu așa ceva, dar ceva-ceva din educația asta ostil-puritană s-a lipit și de mine, mai ales într-o epocă dificilă, în care să rămîi însărcinată prea devreme ar fi fost o dramă.
Bunicul meu, plecat mult mai tîrziu decît tata și bunica, ar fi putut părea, la o primă vedere superficială, întruparea lumii practice. Dar nu era doar atît, ci mult mai mult. El a fost, de fapt, un fel de înger păzitor. În hainele lui de curte, pe care unii le-ar numi jerpelite, deși mie nu mi se păreau așa, pentru că erau foarte curate. Cu bascul lui gri spălăcit și cu găurele pe cap, el m-a susținut ani la rînd, tăcut și prezent. Vorbea numai cînd avea ceva de spus, simțea cînd chiar aveam un necaz și niciodată, absolut niciodată nu m-a lăsat la greu. Era mereu acolo pentru mine: cu bani, cartofi prăjiți, afecțiune și umanitate.
Poveștile disparițiilor nu se opresc aici. Ele vor mai continua, inclusiv cu unele controversate: și cînd se duce cineva cu care nu ai avut relații chiar idilice, tot e dureros și schimbător de drumuri.
