Boli și viruși
Sînt perioade, în viața fiecăruia, care, din nefericire, stau sub semnul bolii. Te pocnesc uneori în moalele capului și nu numai, tot soiul de microbi, viruși, inflamații, înțepeneli, arsuri, junghiuri. Urmate, evident, de analize de sînge, ecografii, RMN-uri, exudate, radiografii etc. Toate însoțite de interminabile discuții cu doctori, mai simpatici sau mai puțin, mai empatici sau deloc, buni psihologi sau dezastruoși, buni profesioniști sau mediocri. Toate cele de mai sus, cînd boala se prelungește, chiar dacă e doar o viroză, creează, desigur, o stare de boală. Pe care o duci cu tine, ca pe o veche, groasă și aspră pătură cîrpită, două săptămîni, o lună, cine știe cît. Pentru că nu se iese oricum din atmosfera de boală. Nu degeaba au scris despre asta atîția „inițiați“: Thomas Mann, Max Blecher, Bacovia.
Starea de boală nu se reduce doar la transformarea locuinței într-o vizuină de supraviețuire invadată de sticluțe cu miros de camfor, lămîi, portocale, ceai de tei, batiste igienice, Nurofen, Redoxon, Grintus, ba chiar Zinnat și alte medicamente cu nume de prinți și zîne. Aduce și induce și un soi de dispoziție angoasat-metafizică, iar aceasta, printre repetate și iritante activități practice, îți permite să zărești mereu un posibil capăt de drum sau de tunel. Pe scurt, o stare în care nu poți face abstracție de moarte, pentru că îi simți cumva dacă nu întreaga răsuflare în ceafă, măcar un firav curent stîrnit de ea. Și dacă nu chiar în ceafă, măcar undeva în urma ta, singura-i victimă fiind un fir de păr, rebel, care mai zvîcnește din cînd în cînd.
Starea de angoasă despre care vorbeam îți conferă o anumită profunzime maladivă. Dacă ești norocos, aceasta se asociază și cu un simț al umorului și autoironiei care îi urmează și care te salvează din a cădea pînă la fund în butoiul cu depresie. Cînd trebuie să mai faci niște analize și cînd rinofaringita nu se termină, ci se transformă în sinuzită, apoi în bronșită, la un moment dat nu-ți mai rămîne decît să faci haz de necaz, de propriile-ți neputințe fizice în lanț. Tu însuți devii, dintr-un personaj demn de milă în propriii-ți ochi, unul demn de a fi luat în rîs.
Te mai salvează contactul uman, direct, cu vasta lume medicală. Dacă ești o persoană obișnuită cu bunul mers al policlinicilor și spitalelor private, în care dudui impecabil pieptănate și machiate îți zîmbesc de la ghișeu, gestionîndu‑te cu un aer profi, cînd te întorci într-un stabiliment de stat nu poți să nu ai un șoc. După ce auzi la știri, non-stop, despre oamenii cu viermi de la Spitalul de Arși, și după ce vezi cum dintr-un „simplu cetățean“, dacă, Doamne ferește, dă peste tine vreo boală mai exotică, poți deveni, așa, cît ai bate din palme, subiect de știri: „Femeie, în vîrstă de…, a fost depistată cu…“.
Noroc că n-a fost cazul, în ce mă privește. Dar contactul cu spitalul în sine m-a mai dislocat din bula mea. Mai întîi, de la intrare începînd, nimeni nu știa nimic și te trimiteau de la Ana la Caiafa, fiecare dîndu-și cu părerea și comentînd. Apoi, odată ajunsă, în sfîrșit, la locul cu pricina, a trebuit, din păcate, să descopăr că funcționează, în continuare, aceeași „love-hate relationship“ pe care am practicat-o, de cînd lumea, de pe vremea comunistă, cu prestatorii de servicii din diverse domenii: mai întîi îi rogi frumos, nu umil, ci neutru, ca și cum ar fi dreptul tău (și, culmea, chiar e dreptul tău); apoi, desigur, aștepți; cum timpul trece și nimic nu se întîmplă, îți pierzi răbdrea și intervii în forță, faci scandal; după scandal, cei implicați nu neapărat se execută, dar, oricum, încep să miște ceva – reacțiile lor pot fi și vădit ostile, de multe ori fac pe invers, te ignoră și mai dihai; în atari condiții, intervii cu partea de „love“ (cea de dinainte fiind, evident, „hate“): te apropii de respectivele persoane, îți ceri scuze, vorbești frumos, spui că dracul nu-i chiar atît de negru, că ești și tu om etc. Combinația dintre cele două stări (de furtună și de împăciuire nu chiar mieroasă, ci întrucîtva demn-amuzată) s-a dovedit (e adevărat că nu în toate cazurile) că funcționează. Oamenii își fac, în cele din urmă, treaba. Printre ei, dacă ai ochi să vezi, îi poți găsi pe unii chiar de calitate, precum asistenta care aproape m-a implorat, dacă nu să aduc trimitere de la medicul de familie, măcar să mai renunț la cîteva analize, ca să nu plătesc prea mult; sau doctorița, aproape o fetiță, subțire și serioasă, și foarte dedicată muncii ei.
După ce ai trecut mai toate probele circumscrise „stării de boală“, nu‑ți rămîne decît să te întorci în casa ta mirosind a camfor, lămîie și supă de morcovi și să aștepți. Să aștepți să treacă boala și timpul ei. Eventual, uitîndu‑te la cîte un film benign și fără pretenții, precum Shall we dance? (Peter Chelsom, 2004, cu Richard Gere, Jennifer Lopez și Susan Sarandon), în care cineva se poate elibera de disperare și poate ajunge fericit dansînd, pur și simplu (desigur, la cu totul alt nivel decît Zorba).
