Birocraţie şi rebeliune
În ultimul timp, tot mai multe lucruri din jurul nostru devin birocrații. Funcționează, care mai de care, automat, aplicînd reguli despre a căror utilitate puțini se întreabă cu adevărat. În viața profesională, în servicii sau entertainment, birocrațiile ne pun în fața unor situații de multe ori absurde, a căror rațiune nu mai apucăm s-o căutăm, devenind simpli executanți.
Ajungem, fără să vrem, precum eroul din Falling Down (1993, Joel Schumacher), care devine psihopat din cauza micilor reguli cotidiene absurde: traficul îl deranjează și nu reușește să scape de acolo decît abandonîndu-și mașina; încearcă să schimbe bani într-un magazin și nu reușește, decît dacă e dispus să cumpere ceva care se dovedește a fi prea scump; într-un fast-food unde vrea să ia micul dejun descoperă că servirea acestuia se terminase fix cu cinci minute înainte.
Și lista ar tot putea continua. Toate cele din povestea eroului de mai sus sînt lucruri aparent neînsemnate, care n-ar trebui să ne tulbure sau să ne întoarcă existența pe dos. În anumite momente, de stres, nervi sau oboseală, mai ales atunci cînd alăturarea lor începe să apară nesfîrșită, acestea pot pica foarte prost. Înlănțuirea lor poate părea fără ieșire. Și, dacă efectul nu este neapărat o deraiere violentă asemănătoare celei a lui William „D-Fens“ din Falling Down, e de ajuns să fie o depresie neagră.
De asemenea momente avem parte cu toții. Peste tot există reguli absurde și funcționari sau „prestatori“ care le aplică fără discernămînt, fără să le pese de umanitatea din spatele lor. Fără să se gîndească sau să le pună justețea sub semnul întrebării. Întrebarea e cum să le faci față, cum poți să-ți aperi punctul de vedere și să-ți faci dreptate (desigur, atunci cînd ai, și se știe că dreptatea e relativă) fără să devii asemănător celui din Falling Down. Fără să faci o criză de isterie, să țipi la funcționarul din fața ta, pe care nu pare să-l intereseze nimic altceva decît să-și facă datoria formal. Fără să-i pese în vreun fel de tine, clientul, fără să încerce să țină cont de tine, ca persoană, și de nevoile tale.
Tot ce cer e o aplicare mai conștientă a regulilor, în loc de una strict mecanică. Cum ar fi trebuit să se întîmple la cinematograful unuia dintre mall-uri unde am vrut să vedem Ghostbusters. Am ajuns la timp, mi am luat, în mod civilizat, bilet, am intrat, am trecut pe la bufet (unde cea care vindea a ținut neapărat să-mi dea un meniu în loc de ingredientele în sine, pentru că așa era mai avantajos pentru mine). Am intrat în sală, cu meniul în cauză, acolo mai fiind doar trei-patru persoane. Copilul meu, cu care trebuia să merg la film, a întîrziat peste 30 de minute. Aș fi putut să-i fi cumpărat eu bilet și să-l fi adus la intrare, dar nu am făcut-o, pentru că el avea carnet de student și a vrut să și-l ia redus. L-am așteptat cuminte în sală cu meniul lui de floricele și cola. Cînd a ajuns, la casierie i-au spus că nu poate să intre, pentru că, întîrziind mai mult de 30 de minute, sistemul nu-i mai lasă să i dea bilet la filmul în cauză. OK, a zis el, atunci să-i dea la un alt film.
Și de aici încolo au urmat absurdul și situația à la Falling Down. Casiera, o fată tînără, de altfel, i-a spus că nu-i dă bilet la alt film pentru că știe că, de fapt, se duce tot la Ghostbusters. Ceea ce mi s-a părut exagerat, mi s-a părut deja o încălcare a drepturilor clientului, o declarație de război prestator-client. Drept urmare, am coborît și eu, precum leoaica-mamă, cu o falcă-n cer și una-n pămînt, din sala de cinema, și am protestat vehement la casă, cerîndu-mi ceea ce mie mi se păreau a-mi fi drepturile. Am mers pînă-ntr-acolo încît să cer înapoi și banii pe floricele și cola.
Tot ce am putut obține au fost banii înapoi pe biletul meu. A venit o supraveghetoare, care i-a ținut isonul, scoțînd regulile la înaintare. Regulile tronau undeva în aer, cu litere de foc, și nu exista nici un motiv pentru care să fie puse la îndoială. Faptul că erau trei-patru spectatori în sală și că cinematograful ar mai fi cîștigat unul nu părea să conteze nicicum. Unul care nu voia să se strecoare gratis, ci contra aceluiași cost.
Absurdul și iraționalitatea aveau, clar, cîștig de cauză. Deși, aparent, cele două fete nu-și făcuseră altceva decît datoria. Problema nu a fost doar asta. Ci faptul că absurdul lor ne-a adus pe noi în situația de a ne comporta ca-n Falling Down. De a ne pierde cumpătul și de a lăsa, mai bine zis arunca, floricelele la ghișeul domnișoarei cu pricina. Întrebarea care se pune și la care nu am, încă, decît vagi răspunsuri este cum poți să rezolvi asemenea situații rămînînd Zen și cetățean onorabil. Desigur, completînd o reclamație, tot pe linia birocratică. Sau apostrofîndu-i, calm, pe cei care ți-au stricat o după-amiază plăcută, acceptînd înfrîngerea și asumîndu-ți partea de vină. Doar că, în anumite momente, parcă nu-ți iese așa din prima. Poate ar trebui ca, pe undeva, pe o linie de mijloc imaginară, sistemul și calmul clientului să-și dea mîna, făcînd, fiecare, concesii.
