Strada ca birou
Am văzut mereu, prin filme, scena în care eroul sau eroina primește, de la compania formidabilă la care s-a angajat sau unde a fost promovat, un birou uriaș, cu un scaun superconfortabil și o priveliște senzațională. Iar respectivul erou e atît de încîntat de biroul lui, încîntarea în cauză emanîndu-i prin toti porii, ostentativ, în timp ce deschide larg geamul și trage adînc aer în piept…
S-a nimerit (de fapt, nimic nu se nimerește) să-mi aleg, mereu, slujbe fără un asemenea birou. Uneori, fără nici un fel de birou.
E adevărat, lipsa birourilor de la „serviciu“ am compensat-o cu mulțimea celor de acasă. Mulțime, de fapt, compusă din două elemente. Dar amîndouă au fost și vor fi suprapersonalizate, fiecare diferit, prin propria aglomerare de obiecte mici, nefolositoare și „drăgălașe“. Amestecate cu unele utile și serioase, precum cărțile, dar prezente în teancuri ce blochează puțina lumină capabilă să se strecoare. Dar confortabile pentru mine și intimitatea mea.
De-a lungul timpului, însă, am descoperit că mai am un „birou“: și anume, deși sună ciudat – strada. Pentru că îmi place să fac tot soiul de lucruri din mers, în timp ce văd și trăiesc lumea din jur. Merg pe stradă, cu telefonul-computer în mînă, și din cînd în cînd mă opresc să mai butonez. Scriu mesaje, de multe ori foarte utilitare, trimit e-mail-uri, postez pe Facebook.
În jurul tău se întîmplă, desigur, lucruri pe care nu le poți controla. Un cîine latră isteric cocoțat pe gard, gata să sară, în timp ce altul, aparent fioros, se îndreaptă spre poartă dînd din coadă. Un domn strîmb, la propriu, și furios pe lume povestește cu obidă despre femei: toate, spune el, sînt înșelătoare și trădează, care mai de care. O călugăriță stă liniștită pe o piatră, pe la Romană, și citește din cartea de rugăciuni, cu afișul de donație pentru mînăstirea X în față. Îi dai banii, îi ia placidă și citește iar. O cerșetoare învelită în multe straturi stă și ea, tot pe o piatră, pe la Rosetti, aparent la fel de senină precum călugărița. E doar o aparență, însă: se animă automat cînd trece cineva pe lîngă ea: „Dați-mi…!“, strigă. Un copil trist cere 25 de bani.
O doamnă cu fuste largi și basma aleargă după mine să-mi ghicească. Mă simt ca-n anii ’80, cînd ieșeam de la Școala Centrală și era plin de asemenea doamne care, pentru o atare activitate, îmi cereau 10 lei. Doar că cei 10 lei de atunci erau alții decît cei de acum, mai mici și mai roz. Cît despre valoare, habar n-am. Odată, pentru că nu fusesem destul de agilă, ghicitoarea ambulantă mi-a smuls 10 lei din mînă. De atunci știu că, în cazul lor, singura soluție e fuga și să nu intri în vorbă cu ele, să te legi de catarg, precum Ulise cu sirenele. Cea de acum a început, la fel, să se țină după mine prin parcarea de la Ateneu, recitîndu-mi, în același timp, din preambulurile ghicitului: „Te așteaptă un drum lung, dar…“ etc.
Am scăpat de ea și, la un moment dat, am schimbat modul de trăire a străzii: am luat un autobuz și m-am așezat lîngă geam, dar și cu un ochi la ce se-ntîmplă înăuntru. Au urcat doi domni în salopete, meseriași pe undeva: unul mai mare, în toate felurile, și celălalt arătînd a ucenic, mai mic și fizic, de altfel, și mai stingher. Cel mare vorbea la telefon răspicat, astfel încît cu toții am aflat că s-a lovit foarte tare la un picior în timpul unei misiuni, dar că acum nu se poate întoarce acasă, pentru că trebuie să rezolve unul din apartamentele închiriate ale unei prietene, care tocmai s-a inundat. În tot acest timp, cel mic se uita în jur, aproape schimbînd priviri complice cu ceilalți călători, între reverențioase și ironice. Au coborît și aproape mi-au făcut cu mîna pe geam, precum copiii trenurilor de odinioară.
Iubesc acest „aproape“, care încă se mai întîmplă în spațiile publice neaoșe: un soi de scrutare-comunicare între oameni necunoscuți, care încă‑ți mai întîlnesc privirile între curioase și complezente. Domnul pomenit mai devreme, de pe stradă, cel care se revolta împotriva neamului femeiesc, a fost dublat de un altul, cu aceleași opinii, dintr‑un autobuz. S-a așezat pe scaunele față-n față, pentru persoane în nevoie, vizavi de un alt domn, posibil aurolac, și a început să-și țină discursul misogin, practic public, pentru că vorbea foarte tare.
Eu m-am amuzat și am surprins privirile altor femei din autobuz care, la început, s-au amuzat și ele. Dar, treptat-treptat, au început să se ambaleze, să se revolte și ele împotriva neamului bărbătesc, chiar în starea lui cea mai atavică. Nu mai știu ce s-a mai întîmplat fiindcă am coborît, în plin război mocnit al sexelor.
