Singurătate şi comunitate

Publicat în Dilema Veche nr. 649 din 28 iulie - 3 august 2016
Boli și viruși jpeg

Singurătatea e, în general, privită ca ceva negativ. Majoritatea oamenilor din jur se înghesuie la so­cializare, care mai de care, găsind tot soiul de modalități de umplere a timpului în comun – au, n-au treabă. Eu însămi am fost așa mult timp. În liceu, țin minte că, după fiecare zi de școală, ne adunam, automat, conform unui invariabil instinct de turmă, să mergem, cît mai mulți, la cofetăria Casata de atunci (mult timp, în plină penurie comunistă, dulciurile erau, pentru o anumită categorie de vîrstă și de cumințenie, mai singurul viciu posibil). Nu conta sexul (majoritatea eram fete, liceul era ca un pension comunist, dar se mai adunau și ceva băieți, cu precădere unul dintre colegi) și nu contau nici banii. Nu avea importanță, vreau să spun, cine-i avea, cine-i furniza: banii se adunau de la toți, într-un mod comunitar, neegoist: fiecare dădea cît avea și nota se achita la sfîrșit, din suma adunată. 

Pe vremea de atunci, practic, nu aveam nici un fel de venit. Cu excepția banilor pe care mi-i dădeau părinții. Uneori, cînd bancnotele se terminau, apelam la mărunțișul dintr-o călimară transparentă care se găsea pe masă, plină cu de toate. Găseam acolo mai multe monede, care, adunate, puteau ajunge de un sirop cu sifon, pe stradă, de un covrig, de o ruladă de la pîine sau de o prăjitură Măgura. Trăiam, exagerînd, desigur, un soi de existență flower-power soft și întîrziată. Hălăduiam în comunitate, dar într-una foarte cuminte, ai cărei membri nici măcar nu fumau ori beau, ci doar ascultau Beatles, jucau badminton și citeau isteric. 

În timpul facultății, ideea de comunitate s-a perpetuat. În perioada de atunci, țin minte că treceam, așa, printr-o stare de continuă exaltare, datorată, în mare măsură, și faptului că mai niciodată nu eram singură. Parcă atunci mi se împlinise visul meu din copilărie, cu autobuzul plin cu prieteni, din care nu cobori mai niciodată și care înaintează așa, în neștire… Ziua eram la cursuri, pînă tîrziu, iar după cursuri, ori colegii mei veneau la mine, pentru că locuiam aproape de facultate, ori ieșeam în oraș. În orașul comunist care ne oferea niscaiva cofetării, cîteva berării, cîteva lacto-baruri sau autoserviri și baruri de hoteluri. Țin minte și acum momentul în care am fost pentru prima dată, cu un coleg italian, la barul de la Intercontinental și am băut cappuccino. Cred că a fost evenimentul studenției mele. Precum și poveștile prietenului și colegului meu de grupă, care cîștiga bine din meditații și reușea să mănînce, la restaurantele Dunărea și Ambasador de atunci, cîte o friptură care nouă ni se părea uriașă și care căpăta, în descrieri, proporții aproape mitice. 

Nu stăteam mai niciodată singură. Poate doar în sesiune (pînă și atunci mai învățam împreună). Nu știam cum să fiu doar eu cu mine. Țin minte cum, odată, părinții mei au plecat pentru două zile de acasă, undeva la mare. Am fost atît de îngrozită de casa rămasă doar în stîngacea mea grijă, încît mi-am petrecut ore întregi punînd capcane peste tot, ca-n Home Alone.

A trecut și etapa colectivistă, dar tot n-am învățat să fiu singură. După etapa comunitară, a urmat cea a socializării în cuplu. Tot ce făceam, împărtășeam. Mîncam, dormeam, scriam, militam împreună. Nu mai concepeam existența precum un autobuz cu prieteni, precum un cerc sau o horă în care sînt încinși, eventual pe veci, toți oamenii apropiați. Ci precum un blues, cînd mai rock, cînd mai reggae, dar mereu cu perechea alături, căruia nu-i dădeai drumul sub nici o formă: te prăbușeai tu, el te ținea; se prăbușea el, îl prindeai tu. Altă variantă nefiind decît prăbușirea comună… 

A trecut și etapa asta, și cînd a apărut copilul, a început nu existența în trei, ci în grup restrîns. Nu eram doar trei într-o barcă, ci se mai legănau în ea, alături de noi, și o bunică, o bonă, un străbunic. Eram în varianta microbuz, precum cel, așa cum am mai zis, din Little Miss Sunshine. Un microbuz care s-a prăbușit în multe hîrtoape și și-a pierdut o grămadă de roți, la un moment dat rămînînd chiar un hîrb fără  motor. Dar care, în felul lui apocaliptic, a rezistat.

Timpul a trecut și diverse persoane au coborît din microbuz, la stații care mai de care mai neașteptate. Și mai pierdute prin alte dimensiuni, prin nori de ceață și vînturi dinspre răsărit. Microbuzul a trebuit să fie abandonat, pentru că fabuloasa carcasă ruginise și devenise, brusc, prea grea pentru a fi cărată de numărul prea mic de persoane care se mai adăposteau, mai de formă, mai pe bune, sub ea. 

Și așa, din autobuz am ajuns la o bicicletă, apoi la o trotinetă solitară. Uneori însoțită, șontîc-șontîc, de o altă bicicletă ori trotinetă. După care, momentan, nici măcar vreun dulău vlăguit nu aleargă. Partea bună e că această nouă – și, desigur, responsabilă – situație nu mi s-a părut atît de rea. Singurătatea a lăsat loc unui mîngîietor timp de contemplație. Tu și neantul. Tu și Divinitatea. Pînă la urmă, o posibilă definiție a maturizării. Dar despre asta, cu altă ocazie.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Promite-mi doar ce poți
„Pot să-ți promit că voi fi atent, că voi încerca să nu greșesc, dar nu pot să-ți promit că o să mă fac bine”.
Zizi și neantul jpeg
Alte stradale
Dar astăzi strada, în general, a devenit mai agresivă. Poate la fel de plină ca-n anii ’90, dar într-un alt mod.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Două kilograme și jumătate și alte cugetări
Este un text despre lipsa de acceptare a bolii și a morții.
E cool să postești jpeg
Cum inventezi mîndria națională
Ne iubim, așadar, compatrioții? Ne simțim bine în România? Sîntem mulțumiți cu traiul nostru?
p 20 WC jpg
Din ce sînt alcătuite viețile noastre?
Altfel, lumea nu este locuită nici de păcătoși iremediabili, nici de creștini perfecți. Intervalul este numele metafizic al obișnuitului pe care îl locuim.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Marele Premiu pentru filosofie al Academiei Franceze
Anca Vasiliu a contribuit constant la crearea punților dintre cultura care a primit-o și i-a recunoscut totodată expresivitatea stilistică a scrierilor sale
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Gino a intrat în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai bătrîn cîine din lume: are 22 de ani și încă se ține bine.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Biroul meu de astăzi e același
Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.
Zizi și neantul jpeg
Diverse, stradale…
Omniprezenți, pe vremea de atunci, în orele de lucru, erau cerșetorii și cei care sufereau de boli psihice.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce trăiesc nemții cîte o sută de ani, sănătoși și întregi la cap?
Pentru mine, Berlinul este orașul cel mai bine organizat, ca infrastructură și ca tot, dar în care te simți cel mai liber.
E cool să postești jpeg
Unde-i tocmeală mai e păsuire?
„Pot rezista la orice, mai puțin tentației”.
p 20 WC jpg
Cafea sau vin?
La fel ca vinul, cafeaua are, în legendele ei de origine, o întrebuinţare spirituală.
Theodor Pallady jpeg
Energii divine necreate...
Teologia creștină s-a cristalizat în numeroase orizonturi lingvistice, dar ortodoxia a rămas în mare măsură tributară geniului grecesc.
640px Bucharest, Drumul Taberei (16307818580) jpg
Drumul Taberei 2030
Fidel Castro a fost plimbat pe bulevardul Drumul Taberei
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe o dubă destinată livrării unor produse, o adaptare a limbajului telefoanelor „fierbinți“ din anii 2000: „Livrez orice! Ia-mă! Sînt electrică!“
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîi pe culoarul tău
Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.
Zizi și neantul jpeg
Obiecte și dispariții
Țin minte că pe ultimele le-am văzut cam atunci cînd s-a născut copilul meu. Atunci au fost, la propriu, obiecte de trusou.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
În goana vieții
„Nu juca acel joc la care te obligă un semafor care decide pentru tine cînd e timpul să mergi, cînd să te oprești. Stai puțin nemișcat și gîndește-te.”
p 20 Walter Benjamin  WC jpg
Geografii spirituale (II): orașul
Walter Benjamin nu vorbește, desigur, despre o transcendență personală, nici măcar despre una în sens tradițional.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Hypatia. Adevăr și legend
Uciderea Hypatiei de către un grup de fanatici care-și spuneau creștini e un fapt istoric incontestabil.
p 24 E  Farkas jpg
Cu ochii-n 3,14
Altfel spus: e sexul normal „mai puțin” decît devierile anal-orale sau este perversiunea supremă?
Cea mai bună parte din noi jpeg
Povestea merge mai departe
Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele.
Zizi și neantul jpeg
Călătoria prin orașul-pădure
Paltoanele noastre cu siguranță erau: parcă ne camuflau, ne făceau să ne pitim în peisaj. Într-un fel, așa ne simțeam în siguranță.

Adevarul.ro

Becali
Lucian Bode la Consiliul JAI FOTO Facebook Lucian Bode
Ce este Consiliul JAI, care decide dacă România poate sau nu să adere la Schengen
Consiliul JAI este format din miniștri de Interne, responsabili cu migrația, gestionarea frontierelor și cooperarea polițienească, însă nu toate statele membre UE au aceeași repartizare a sarcinilor între miniștri.
Maria Zaharova FOTO Profimedia
Purtătoarea de cuvânt a MAE rus, atac la adresa Maiei Sandu: Ce a făcut cetățeana României pentru R. Moldova?
Maria Zaharova a lansat un atac dur la adresa preşedintei Republicii Moldova, fiind de părere că puterea de la Chișinău promovează rusofobia, chiar dacă Moscova a ajutat întotdeauna Chișinăul.

HIstoria.ro

image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.
image
Noiembrie 1918: O lume în revoluție
1918, așa cum este creionat de literatura memorialistică, este anul unei lumi în plină revoluție. Desfășurată de la un capăt la celălalt al continentului european, revoluția este inegală și îmbracă diverse forme.
image
Scurt istoric al zilei naţionale
Instaurată încă de la venirea pe tronul României a lui Carol I, 10 Mai a rămas în tradiţia românilor ca Ziua Naţională a României moderne, până în 1947, când a fost impus regimul comunist. Un principe strãin pe tronul României reprezenta o necesitate politicã întrucât dupã abdicarea forţatã a lui Cuza la 11 februarie se ridica problema menţinerii recunoaşterii unirii celor douã principate.