Ce vor filmele adolescenţilor
Filmele prezentate anul acesta în cadrul celei de-a patra ediții a Festivalului Super, de filme făcute de adolescenți, m-au șocat, aproape, prin temele abordate: majoritatea aduceau în discuție viața, moartea, nemurirea, găsirea propriei identități, creația, iubirea... Dacă modalitățile de expresie cinematografică nu sînt, întotdeauna, cel mai fericit alese (deși unele filme au fost revelații și în acest sens, iar altele aveau atuul prospețimii), subiectele sînt cele esențiale.
În cadrul competiției naționale, chiar primul film prezentat – Un copac lovit de soartă, în regia lui Alexandru Lăzărescu, te șochează prin felul direct, brutal chiar, în care gestionează un subiect tragic: povestea unui băiat ajuns într-un scaun cu rotile și care, evident, încearcă să facă față condiției sale. Scena în care protagonistul, despre care încă nu știi că are această problemă, stă în fața ecranului unui computer și își ia toți prietenii la rost, într-un acces de mizantropie, aruncîndu-le cu cruzime în față ce nu îi place la ei, defectele lor fundamentale, și îndepărtîndu-i, astfel, în mod deliberat – scenă care, pînă la urmă, se transformă într-un film întreg –, mi s-a părut copleșitoare.
Un alt tip de probleme existențiale majore, să zicem mai soft, se pun în Decision (regia: Alin Mușetescu), în care un adolescent se întreabă ce-și dorește de la viață și carieră. Și, după ce ia, la modul ipotetic, în calcul multe posibile soluții, o alege pe cea mai sănătoasă: să fie fericit. Pînă la urmă, tot problema fericirii este cea în jurul căreia se clădește și distopia To the King (regia: Luca Nicolaescu), de astă dată reîntorcîndu-se în „liga mare“, dar cu mijloacele culturii populare: într-o lume a viitorului, desigur, în care toți sînt nemuritori, o parte dintre ei se gîndesc cum să se întoarcă la... mortalitate.
Filmul care a cîștigat Premiul cel mare al competiției naționale, My Own Private Soho, în regia lui Călin Boto, scoate la iveală, poate pentru prima dată la noi, în context adolescentin, diversitatea orientărilor sexuale și problemele găsirii identității fiecăruia, în acest context. Cu patru personaje – patru tipologii, filmul vorbește despre dificultatea, mai întîi, de a-ți accepta propria sexualitate, și atunci cînd e diferită de cea mainstream. Și, apoi, de a ți-o asuma, și în fața celorlalți.
Un alt film care pune problema relațiilor, de astă dată dintre persoane de sexe diferite, este Luxor (regia: Elena Roșu). Filmul meu preferat din competiția națională, Luxor reușește, doar prin intermediul unei conversații pe Skype, completată cu alte imagini de pe net, pe care unul dintre cei doi participanți la discuție le caută aleatoriu în timpul monologului celuilalt, să atingă una dintre problemele centrale nu doar ale adolescenților: cea a incapacității de comunicare reală. Monologul entuziast ale fetei e primit, în general, cu dezinteres, de ascultătorul băiat. În final, fata închide programul (e adevărat că se oprește doar adormind în fața computerului). Dar coșmarul băiatului nu se oprește aici: o alta îl sună, și reîncepe un alt simulacru de comunicare...
Cruzimea băiatului-receptor din Luxor e împărtășită și de eroul din Mama, plec la Harvard (regia: Karina Bălan, Teodora Ungureanu, Andreea Geamăn și Alexandra Drăgulinescu), cîștigător al Mențiunii Juriului. Primind admiterea la o facultate prestigioasă din afară, care se dovedește a nu fi alta decît Harvard, eroul filmului nu mai știe ce să mai vîndă ca să-și „urmeze visul“. Ultima resursă se dovedește a fi însăși mama lui, o gospodină săracă și acrită care nu vorbește decît despre lipsa banilor. Interesant e că pînă și pentru ea se găsește un cumpărător...
Filmul Amănunt biografic, în regia lui Ștefan Iordache, e, iarăși, unul interesant. Cu un text cu potențial, care pornește bine, pe o linie a unui absurd sănătos, dar se pierde, pînă spre sfîrșit, în prea multe meandre, defectul principal al filmului fiind lungimea sa.
Pateul luminii, în regia lui Matei Zgîmboi, cîștigător al Premiului Publicului la competiția națională, e o parodie reușită la Codul lui Da Vinci, combinat cu reclamele obsedante la diversele pateuri.
Lungimea a fost, de altfel, și defectul unor filme interesante ca idee, din competiția internațională. Precum, de pildă, al celui care a luat Premiul Publicului, Traces in the Sand, în regia lui Simon Marina Hoffmann. Pe bună dreptate, Premiul cel mare al competiției internaționale a fost acordat lui Arakabus (regia: Delphine Hermans și Simon Medard) – un film dinamic și bine structurat de animație, o animație neobișnuită, despre o comunitate de părinți și copii cu înclinațiile și tabieturile lor. Și una dintre mențiuni – filmului indian Goddess Durga (în regia lui Amritendu Roy), un film de observație poetică, fără cuvinte, mai grăitor așa decît multe dintre cele excesiv logoreice.
Din secțiunea „Festival Friends“, a celor care au fost în competiție anii precedenți, Deasupra tuturor, în regia lui Victor Cioabă și a lui Iacob Paștina, e un film remarcabil, prin profunzimea tematicii, calitatea poveștii și a jocului actoricesc.
