Buenos Aires şi Santiago
Ghida care ne-a făcut turul Buenos Aires-ului s-a prezentat prin pasiunile ei personale: tangoul, mate-ul, friptura de vită, ciocolata și fotbalul (nu neapărat în ordinea asta). Evident, pasiunile ei reprezentau și emblemele consumeriste argentiniene, cele care alcătuiesc identitatea, să-i zicem, turistică a locului. Dar, în același timp, pasiunea mi s-a părut unul din atributele locului, pretențios vorbind. Am simțit-o și în discursul aceleiași simpatice ghide, care vorbea înfocat despre diferențele sociale din Buenos Aires, dintre Pipi Cucu (bogații) și săracii cu care se identifica. Dar din a căror categorie spunea destul de explicit că ar fi vrut să iasă, doar că nu cîștiga destul, casele frumoase precum cele pe care ni le arăta avînd niște prețuri indecente, în dolari. Pe scurt, simpatica ghidă împărtășea părerile unui soi de low-middle class mai curînd de nevoie. Nostim a fost că dintre cei înscriși în tur făcea parte și un afro-american. La sfîrșitul turului am vrut să mergem să vorbim cu el despre SUA. El, însă, ne-a luat-o înainte: auzind că sîntem din România, ne-a împărtășit părerile lui entuziaste despre țara și poporul nostru, precum și despre Cluj, unde fusese de mai multe ori cu afaceri.
A fost o întîlnire uimitoare. Și doar prima din seria oamenilor din America Latină care auziseră de România sau chiar fuseseră pe aici. Spre deosebire de anii ’90, cînd, plecată pe la primele burse prin Occident, mă tot loveam de oameni care mă întrebau dacă Budapesta e capitala României, de astă dată am întîlnit tot mai mulți care chiar aveau o părere favorabilă despre a noastră patrie. În lipsa mea de entuziasm în ce privește patriotismul și umflatul în pene de mîndrie națională, nu pot spune că lucrul ăsta nu m-a binedispus. O doamnă care vindea zîne din sticlă și spiriduși minusculi, făcuți manual, care-și mișcau fiecare membru (!), fusese timp de doi ani pe aici. Un taximetrist destul de nebun din Santiago (conducea cu o mînă, în timp ce se întorcea să vorbească cu noi și trecea de pe o bandă pe alta ca la raliuri, nici vorbă de vreo semnalizare), care stătuse ceva ani în Italia, cunoscuse diverse românce și trăsese concluzia că femeile de la noi sînt, cu toatele, spectaculoase. În Barrio Italia din Santiago chiar am întîlnit, într-un magazin, ceramică românească adusă din Transilvania.
În Santiago, lumea mi s-a părut cumva mai așezată, mai supusă unor reguli fixe pe care, în alte părți, le contestam, dar a căror absență mi se pare, pînă la urmă, dificilă. Oamenii sînt, însă, tot prietenoși: dacă te uiți la cineva în metrou, de pildă, îți zîmbește, ceea ce mi se pare înduioșător și la noi nu se prea mai întîmplă. Într-o zi, o tînără drăguță și aranjată s-a urcat în metrou și a început să cînte din Edith Piaf. La sfîrșit a zis că speră să schimbe ceva din indiferența modernă. Oamenii din jur nu numai că i-au dat bani, ci au și pupat-o înainte. Aceiași oameni doritori să-ți ofere instrucțiuni pe stradă sau să pălăvrăgească. Deși „instrucțiunile“ sînt și scrise, comunicarea orală s-a păstrat, slavă Domnului, și nu te simți singur în metropola cu o arhitectură amestecată, dar mai puțin fascinantă decît a Buenos Aires-ului, înconjurată de munți și înecată, în special în lunile de iarnă (vara noastră), într-un smog vizibil. Cu zone interesante, precum Barrio Bellavista, Yungay și Italia, în primele două fiind multe din celebrele case cu graffiti-uri spectaculoase. Și restaurante de toate felurile, mai puțin tradiționale și clasice ca-n Buenos Aires.
