Vorbitul, tăcerea şi dragostea de semeni
Era o vreme cînd îmi plăcea la nebunie să vorbesc. Cu oamenii din jurul meu, la telefon, cu orice ocazie. Eram ceea ce s-ar putea numi un om „comunitar“: așa cum am mai spus-o, visul meu, chiar, era un autobuz plin cu prieteni în care să mă pierd și eu și care să tot meargă din loc în loc, așa, cam pe-nserat, ca-n filmele americane proaste, și să nu se oprească niciodată.
În realitate, s-a întîmplat așa pe o durată destul de scurtă. Într-o zi, la liceu, pe cînd aveam 16 ani, cineva m-a scos din clasă ca să mă anunțe că a murit tatăl meu. Tatăl meu care era „stăpînul“ lumii mele – stăpîn nu în sens negativ, ci în cel mai democratic sens cu putință: impusese o mitologie, fericită, în care trăiam cu toții la adăpost de reala lume comunistă.
Reacția mea de după acest eveniment a fost să nu mai suport singurătatea. Să am tot timpul și cu orice preț oameni în jurul meu la orice aș fi făcut: îmi făceam lecțiile cu cineva, mîncam cu altcineva dintre colegi, eram mai comunitară decît oricînd. Așa, comunitar, mi-am luat toate examenele și am supraviețuit. Definiția existenței, în ce mă privea, era în grup.
Și, mai tîrziu, în tandem, în parteneriat. Cînd am început să „fiu într-o relație“, cum se spune acum, nu îmi doream decît prezența celuilalt, iar absența mi se părea moarte și o taxam ca atare. De asemenea, concepeam tot soiul de reguli de reglare a conviețuirii, cît se poate de echitabile, din punctul meu de vedere (și destul de avangardiste pentru vremea aceea, în care femeia încă era, destul de serios, la cratiță): toate treburile casei se împărțeau fix în două, și practic, și conceptual, dacă pot spune așa.
Idealul meu, atunci, era ceva de genul un El și o Ea ținîndu-se de mînă și zburînd, așa, împreună, peste tot. Din zborul lor întrerupîndu-se din cînd în cînd ca să mai facă diverse lucruri, aplecîndu se asupra lor de la înălțimea lor confortabilă. Dar, altfel, nedezlipiți, prinși bine cu un soi de aracet, aproape siamezi (faza asta a urmat celei cu iubitul într-o mare colivie aurită, iubita hrănindu-l din cînd în cînd).
Dar, la un moment dat, ca-n toate clișeele din cîntece și nu numai, cele cu zborul frînt (sau cu varianta neaoșă din deja celebrul „Puiul“), am renunțat și la această viziune idilică. Am trecut la cea din Little Miss Sunshine (filmul), cea cu microbuzul care abia pornește și în care toți membrii familiei trebuie să se suie din mers, chiar din alergare, dar în care nici măcar bunicul mort nu e lăsat deoparte, la o adică. Am tot meșterit la microbuzul familiei ani de zile, pînă cînd însuși personajul principal, copilul meu, a coborît din el la o stație ceva mai îndepărtată, peste Ocean.
Și atunci, cumva, s-a așternut tăcerea. Toate variantele comunitare și agitate s au cam estompat și m-am trezit, așa, pe un soi de pășune întinsă, cu iarba reglementar tăiată, toată la fel, întinsă-întinsă, fără flori, fără insecte, fără păsări, fără mai nimic. Toată a mea, ca să ce? Ca să mai zburd pe ea din cînd, așa, mai împiedicat, într-o liniște nouă, ce s-a așternut și a urmat exaltării gureșe anterioare.
Pe scurt, a urmat (și încă mai urmează) o epocă a tăcerii predominante. Tăcerea nu neapărat – sau deloc – ca un lucru rău, nociv, mizantrop. Ca o odihnă, desigur, nemeritată, după agitația, neînțeleasă, de dinainte. Ca o asumare a unui alt tip de condiție umană, mai independentă, să zicem. Sau, oricum, mai puțin vocală și mai puțin agățătoare, în raport cu ceilalți.
Tăcerea s-a așternut, cumva, și pe dinăuntru, și pe dinafară. Nici chiar vorbitul la telefon nu mi s-a mai părut ca altădată. Au fost zile și momente, multe, în care n-am simțit nevoia să sun pe nimeni, deși eram doar eu cu mine. Tăcerea din jur nu mai părea un acoperiș apăsător care ți se prăbușește deasupra capului, ci o pătură chinezească pufoasă, ca n copilărie, care te ocrotea de intemperii. Pe sub ea puteai dospi sau chiar clocoti în voie și-n suc propriu, în anumite momente.
E drept că, din cînd în cînd, chiar și eu am spart-o cu anumiți oameni (deși unora le-am răspuns la diverse forme de comunicare după ani, chiar). Instinctiv, probabil, cu oameni chiar mai tăcuți decît mine. În fața unora dintre ei m-am simțit, în puținele momente de comunicare, ca un bondar care zumzăie, degeaba, în jurul unui urs sau ca leneșul din Ice Age care-l irită pe mamut. Și așa mi am dat seama că, în ciuda pajiștii mele, mai am mult de pritocit.
Ideea articolului mi-a venit de la o doamnă, de pe stradă, bine îmbrăcată, aparent o... „cetățeancă respectabilă“, dacă această expresie chiar înseamnă ceva. Care, în nevoia ei excesivă de comunicare, se ducea la fiecare „cetățean“ de pe aceeași stradă, de fapt bulevard, și-i șoptea orori la ureche, despre comploturi și destrăbălare universală. Lumea o asculta pînă-i înțelegea cuvintele. Apoi, cu uimire mimată-n nepăsare, trecea mai departe. Și doamna respectivă se reîncadra în fluxul de oameni de pe stradă, care mergeau, hotărîți și setați, înainte.
