Mila şi umorul

În viața de toate zilele sîntem prinși, ades, în situații care mai de care mai dezastruoase. Avem de-a face cu indivizi de-a dreptul insuportabili, care ori bat cîmpii cu grație, ori sînt nepoliticoși, ori agresivi, ori intruzivi. Unii sau alții ne fac diverse porcării, cu sau fără bună știință, cu sau fără explicații. Și lista ar tot putea continua.

Pe vremuri, cînd eram mai jună și mai impulsivă, situațiile de mai sus și altele asemenea lor le rezolvam cu nervi. Cu mulți nervi. Mă implicam serios în orice fleac și-l lăsam să mă ajungă pînă-n adîncul sufletului, să-mi afecteze dispoziția și starea în general. Reacția mea, de altfel firească, la diversele măgării era să ripostez pasional, aproape pe același ton ca al atacatorului. Făceam un capăt de țară din respectiva insultă sau nedreptate, care mă urmărea zi și noapte, chiar și în somn. În tot acest  răstimp îmi veneau în cap formule potrivite prin care să răspund. Acestea trebuiau să conțină o elucubrantă și măiastră combinație între „ucigătoare“ și meșteșugite stilistic. Lucram vehement și asiduu la ele, chiar mi le scriam. Funcționam pe legea lui „dinte pentru dinte“.

Fie că era vorba de vreo colegă „de serviciu“ care-mi făcea zile negre, fie de ­vreun partener din viața sentimentală, sistemul era același: fomulam mesaje nervoase și multe, ca niște săgeți dacă nu otrăvite, măcar bine țintite. Care, chiar dacă nu atrăgeau după sine răspunsuri imediate, îmi imaginam că își atinseseră scopul. Problema, după ce le trimiteai, cu sau fără răspunsuri, era că uneori, sau de cele mai multe ori, era greu să mai dai ochii cu destinatarii lor. Cînd te întîlneai față-n față cu respectivii, nu puteai decît să pălești. Sau să pui în aplicare un procedeu pe care l-am preluat și eu din mers de la alții și care văd că funcționează: să te uiți la respectiva persoană, dar, de fapt, pe lîngă ea, ochii alunecîndu-ți pe lîngă conturul ei ca pe un tobogan.

Cu trecerea timpului și acumularea de diverse experiențe, care mai de care mai covîrșitoare, am înțeles că metoda asta de ripostă bătăioasă e o soluție prea obositoare pentru cel care o practică. Mai ales atunci cînd experiențele negative se succed cu o viteză amețitoare trebuie să găsești o soluție prin care să le faci față fără să devii un monstru sau un mizantrop. Cînd, la spital, aflat de mult timp cu un pacient în stare foarte gravă, o doctoriță îți spune că „la noi în spital nu se moare“ – cu alte cuvinte, „Dispăreți urgent de aici!“ –, ce poți face, odată ce ai trecut de prima reacție (cea de a da cu respectiva doctoriță de pereți) și dacă vrei să-ți păstrezi sănătatea mintală: doar, printr-un efort supranatural, să te amuzi în timp ce rezolvi situația (vorbești cu alți doctori mai importanți decît respectiva să‑ți păstreze pacientul în spital). Iar după ce te-ai amuzat cu amuzamentul acela crunt care, pe Facebook, ar fi un rînjet și nicidecum un zîmbet, apropiindu-se mai curînd de grotesc decît de altceva, nu-ți mai rămîne decît, odată cu trecerea timpului, să-ți fie milă de respectiva persoană. Milă pentru incapacitatea ei (temporară sau definitivă?) de a discerne corect, benign sau măcar neutru, lumea din jur. Milă în loc de ură: dacă nu reușești să-ți iubești, literalmente, „dușmanii“, măcar să-i privești cumva din depărtare, cu o detașare nu plină de superioritate, ci mai degrabă uimită spre mîhnită.

Glisările astea între amuzament și compasiune restabilesc un soi de normalitate în anormalitate. Îmi aduc minte că, în aceeași perioadă în care aveam pe cineva grav bolnav în spital și, din cînd în cînd, mă întîlneam cu cîte un prieten care mă întreba ce mai fac, aveam un soi de monolog, scurt, aparent nostim, dar de fapt grotesc despre desfășurarea, în esență tragică, a evenimentelor din acea perioadă. Altfel, ce alternativă aș fi avut? O lamentație fără sfîrșit pe vreun umăr care nu prea exista?

Dacă o atare combinație funcționează în momente atît de dure, în altele, doar neplăcute, ale vieții de zi cu zi, e pur și simplu floare la ureche. De pildă: atunci cînd stai la o coadă birocratică la care cineva o ia în față, cu nesimțire, poți să‑l apostrofezi, calm, pe un ton amuzat, fiindu-ți în același timp milă de proasta lui creștere; cînd urci într-un taxi și, după ce ai urcat, constați că șoferul e un nebun clinic, care turuie non-stop despre teoriile conspirației, nu poți decît să zîmbești cînd încă mai e la volan, încurajîndu-l, și să-ți fie milă de el după ce ai scăpat cu viață; cînd rămîi în pană cu mașina undeva printr-un sat de pe lîngă București, după ce pui o frînă bruscă și îți sare, literalmente, o siguranță pe undeva prin preajmă și-apoi o și cauți pe acolo, nu-ți rămîne decît să faci haz de necaz și pe urmă să-ți fie milă măcar de biata mașină.

Și lista ar putea continua la infinit, cu exemple mai mult sau mai puțin grave. Totul e să te educi continuu ca să poți ajunge la stările de spirit care să-ți permită cînd să rîzi, fără răutate, de tarele celor din jur (începînd cu ale tale), cînd să-ți pară rău, sincer și fără aere de superioritate, de ele.