Femei, bărbaţi şi atitudini
De 1 Martie, majoritatea femeilor primesc mărțișoare. Se vede atunci, destul de clar, ce prerogative diferite au cele două sexe: unul primește, celălalt dăruiește. Cu atît mai mult de 8 Martie, decretată sus și tare ca zi a femeii. Dar ce te faci, de 1 Martie mai ales, cu persoanele de sex feminin ca mine, cărora le place la fel de mult (mai mult?) să dea cît să primească? Mie, uneia, îmi plac pur și simplu mărțișoarele și-mi place să le dau. Ca atare, în fiecare an, mă înființez la tarabele despre care am scris de atîtea ori (cele de la Romană) și cumpăr mărțișoare zile la rînd, spre nelimitat.
Ideea e că, în anumite momente, cred că în ultimul timp tot mai dese, sexele își permit o anumită interșanjabilitate. Femeile fac gesturi considerate, cîndva, strict bărbătești și bărbații unele mai feminine. Cel cu mărțișoarele nu e, de fapt, un exemplu relevant. Dar altele sînt: de pildă, mîncatul sau băutul de una singură în oraș, pentru o femeie.
Într-un dosar mai vechi dedicat femeilor, o cititoare a scris un articol despre neplăcerea sau chiar rușinea (nu neapărat din perspectiva celorlalți, cît mai curînd a ta însăți) a mîncatului de una singură în oraș, ca reprezentantă a sexului feminin. Eu, una, care practic de ceva timp sportul ăsta, pot afirma, aproape cu mîna pe inimă (dacă e rost de așa gesturi mărețe pentru lucruri de nimic), că nu mai e chiar așa. Poți mînca singură în oraș confortabil, ba poți chiar bea, dacă vrei, într-un bar (depinde, desigur, ce locuri alegi și ce ore) fără să te simți nu știu cum.
Cred că e o chestiune de atitudine. Și, apoi, de familiaritate cu locul respectiv: dacă cei de acolo te cunosc, nu mai contează atîta cărui sex îi aparții. Recent, a trebuit să merg într-un bistrou bucureștean ca să mă întîlnesc cu cineva pentru foarte scurt timp. Așa că m-am hotărît să rămîn să și mănînc, avînd niște timpi morți. M-am așezat într-o sală goală, la masa cea mai mare. Cu tupeul omului care știe că ora 15 nu e una de mare dever. Un chelner mic și hotărît a aterizat pe acolo și m-a rugat, n-aș zice chiar politicos, să eliberez masa aia pentru că e rezervată. Nu scria nici un Rezervat pe ea și, de fapt, masa respectivă reprezenta mai toate mesele din încăpere unite, cu excepția uneia mici și prăpădite, aproape de ieșire. Acum trebuie să vă spun că, atunci cînd vii singur la restaurant, așezarea la masă devine un ritual și un motiv de futilă filozofare. Alegi masa cu atît mai multă atenție cu cît activitățile pe care le ai acolo sînt mai mărunte: probabil, în virtutea vechilor atitudini față de femeile singure, alegi una ferită, de unde poți vedea lumea fără să fii prea văzută, unde poți citi fără să descifreze toată lumea titlul cărții tale și, mai ales, de unde poți vorbi la telefon fără să audă vecinii chiar toate amănuntele. Deci masa aceea era singura mea opțiune. În momentul în care am fost convinsă de asta, i-am spus micului chelner, cu un calm tot mai conturat, că știu că masa nu poate fi rezervată la o asemenea oră și că eu voi fi terminat de mult pînă să existe vreo rezervare. Ba am mai și bîiguit (dar hotărît) ceva cum că eu sînt client vechi pe acolo și-i știu pe toți (reminiscență a obiceiului de a‑mi pune singură pile, chiar și cînd nu am, de pe vremea lui Ceaușescu). După care m-am uitat fix în față, pe geam, la diverșii trecători.
Se pare că această atitudine aparent machistă, dar de fapt feministă, a funcționat. Chelnerul nu a mai zis nici pîs și a plecat încurcat. De fapt, nici nu m-a mai servit. A venit „o colegă“ mult mai binevoitoare. Momentul a trecut, dar eu am rămas cu impresia vocii masculine care s-a ițit, ca sistem de self defense, așa, deodată, din delicatul meu eu feminin. Voce care m-a uluit și pe mine. M-am mai simțit așa, ca un fel de bărbat din clasa muncitoare (sau din ce-mi imaginam eu despre ea, culmea, din filme britanice gen Billy Liar sau, din cu totul altă epocă, The Full Monty), în niște seri cînd veneam tîrziu acasă, la copil, după orele de la master, ba și plină de pungi pe deasupra, pentru că-mi făceam cumpărăturile undeva pe drum. Copilul dormea sau își vedea de treaba lui, iar eu, îmi amintesc cu claritate, mă duceam la bucătărie și-mi încălzeam întotdeauna ceva cu mult sos și cartofi (ah, ce vremuri!), apoi îmi turnam o bere ca să-mi revin după una din zilele alea imposibile. Și, în momentele acelea, e evident deja de ce, nu mă identificam nici cu vreo divă suavă, nici cu vreo gospodină dibace, ci cu un „working class hero“ din vreun Sheffield fantomatic, care vine acasă după o zi de muncă atroce. Culmea e că acest gen de identificare îmi dădea un sentiment benefic, spre deosebire de cel de veșnică Penelopă pe care l-am avut cînd era copilul și mai mic și stăteam mult acasă, uitîndu-mă hulpav pe geam (și pe care nu-mi doresc să-l mai reiterez).
Și bărbații din jur au, de destule ori, atitudini feminine. Dar despre asta altă dată.
