No Man's Land şi Jack Nicholson
M-am întors la mare, la Neptun, după vreo patru ani. Acum patru ani, parcă pe plaja dintre Neptun și Olimp și, mai ales, pe cea din Olimp (nume predestinat) se mai întîmpla cîte ceva. Măcar îți mai puteai cumpăra cîte o înghețată. Acum, de la hotel Amfiteatru încolo, cu mici excepții (mai există niște petice de plajă amenajată) e un no man’s land. N-aș zice că e neapărat ceva ce-mi displace. Poate chiar dimpotrivă. Cînd te plimbi pe kilometri de plajă, pe la apus, avîndu-i drept aproape singuri tovarăși pe pescăruși, e o senzație de libertate și sfîrșit de lume într-un sens mai puțin dramatic. Și totuși, terasele ruginite de pe plajă și hotelurile de pe faleză, în paragină și vizibil nelocuite, nu se poate să nu-ți sară-n ochi. Și să nu te facă să te ntrebi ce se întîmplă, de fapt, acolo.
Noroc cu șoferii de taxi, „vox populi“, în sens bun și mai puțin bun. Dacă ai norocul să mergi cu un reprezentant al lor chiar pînă la Constanța, ți se deslușesc toate misterele, chiar și cele despre care nu știai că există. Desigur, nu trebuie să iei de bun tot ce-ți spun. Informațiile, oricît ar fi de tentante, e mai sigur să le digeri sub semnul întrebării. De la șoferul meu cel vorbăreț am aflat că acei kilometri de plajă din Olimp nu sînt chiar ai nimănui. I-ar fi luat o societate americană în frunte (sau din care face parte și) Jack Nicholson (despre care ar fi superfluu să mai spun că e unul dintre actorii mei preferați). Care societate va face acolo un complex formidabil, de lux, cu iahturi și toate cele, a cărui machetă o putem vedea pe net. Pe net m-am uitat și am descoperit tot soiul de articole pe tema asta: unele care spuneau precum taximetristul, altele care afirmau că deal-ul ar fi picat.
Nu e în intenția mea să scriu un articol de investigație despre asta, cu verificarea surselor. Ci doar unul, să zicem, de atmosferă. În care mi se pare nostimă discrepanța între paragina plajelor și standardele înalte ale zvonurilor și așteptărilor. Așa, derizoriul de pe malul mării poate fi privit într-o altă lumină, și anume cea a măreției viitoare. Care te face să nu mai vezi cum se-nchid toate, pe la ora 17, sub nasul tău. Cum singurul supermarket din hotelul Amfiteatru are tot mai puține produse, pînă cînd se-nchide de tot. Cum terasa unde, acum cîțiva ani, parcă se țineau niște show-uri ale Antenei 1 e ruginită de-a dreptul.
Și totuși, pe lungile fîșii de plajă, în imperfecțiunea lor, se mai întîmplă oarece lucruri. De pildă, în fața vilei scriitorilor de la Neptun s-a înălțat, fix pe plajă, un hotel. Despre care înțeleg că, în ciuda faptului că nu e ieftin, are clienți. Doar marea se aude și se simte atît de aproape de acolo… În ce privește arhitectura lui, e seacă. Un bloc, mai curînd lung decît înalt, alb. Fără vreo caracteristică. Mai încolo, pe locul tradiționalelor WC-uri de altădată, se înalță acum alte două hoteluri. Cu același tip de personalitate ca și al celui anterior menționat. Îmi aduc aminte că, pe vremuri, în fața unuia din WC-uri era parcată o mașină bengoasă. Decapotabilă, o raritate la vremea aceea. Noi glumeam că e a șefului WC-urilor.
Mai există și un restaurant pe plajă, care ar putea fi interesant, dacă nu ar fi mult prea învelit în plastic. Ca un cort cu geamuri de plastic, care nu te lasă să simți mirosul mării. Și deloc frumos. Nu simți nici o plăcere, prin zona asta, uitîndu-te la clădirile de pe plajă. Precum la mai tot pasul în Grecia, de pildă. Noroc cu marea și infinitele ei culori, care compensează lacunele omenești. Dacă te plimbai, spre apus, pe plajele în cauză, la început de septembrie, tot aveai ocazia să dai și peste niscaiva personaje: într-o zi, un mire și o mireasă, frumoși amîndoi, se pozau idilic pe stîncile din zonă; mai multe zile la rînd, un cuplu cam de fițe plimba un cîine negru, aparent fioros, pe la ora 18; o mamă frumoasă în stil natural se îndrepta, alături de două fetițe, spre scările care păreau că te trec în altă lume, pe lîngă hotelurile părăsite; un pescar adăsta la capătul digului, pe plaja pescărușilor.
Și eu însămi îmi făceam plimbarea „reglementară“ pe acolo în fiecare seară, urmărind schimbarea culorilor nisipului, mării, cerului. Pe sub luna care se făcea tot mai rotundă. Amintindu-mi de plimbările cu copilul meu, pe cînd era mic și pe cînd existau niște bare, e drept, cam ruginite, pe care se cățăra. Și cu mama mea, care avea toalete albe și vaporoase ce se unduiau în vînt, și care ne cumpăra mie și copilului meu (ca și cum am fi fost frați) cam tot ce mai putea găsi în pustiul de acolo.
Dar toate astea au trecut (și vor trece și mai dihai dacă sau cînd va veni Nicholson cu iahturile lui...). Pînă atunci, unele lucruri nu se schimă, slavă Domnului: la scriitori au rămas Marius, chelnerul genial, precum și bucătarul talentat; în oraș, mai sînt umbreluțele din Prichindel și trăsurile cu care te poți întoarce de acolo, hurducat, dar lin și ascultînd discursul birjarului, ale cărui cuvinte se pierd într-un soi de zumzet al locului.
