Bunicul lui Heidi
N-aș fi crezut că, odată cu trecerea timpului, „modelul“ meu nu o să mai fie Heidi, din desenul animat pe care generația noastră l-a privit (și iubit...) în copilărie, ci bunicul ei cel morocănos. Bunicul care stătea departe de lume și nu se ducea, nici duminica, la biserică. Care era singuratic și la prima vedere nesuferit, dar, de fapt, un om de treabă pe care te puteai baza. Bunic care semăna cu bunicul meu. Dar, mai nou, eu însămi am impresia că semăn tot mai mult cu respectivul bunic. Nu că aș deveni de-a dreptul mizantroapă, dar mă sălbăticesc pe zi ce trece. Nu mă mai simt în largul meu în lume, mai bine zis, în orice fel de lume. Ci mult mai bine cu mine însămi, sau în lumi mai mici și mai atent alese.
Poate că de vină pentru gradul ăsta de morocăneală sînt și tot soiul de întîmplări, nu tocmai plăcute, ale vieții cotidiene. De pildă, mai deunăzi, am fost la concertul The Hollywood Vampires la Romexpo. Niciodată nu mi-a plăcut să merg la Romexpo, mereu nu ai unde parca, stai la uriașe cozi la intrare și locul e pur și simplu...urît. Dar în ziua cu concertul era un cer formidabil, și, măcar uitîndu-te la el, puteai duce povara așteptării într-o lungă linie înceată și îngustă.
Cînd, în sfîrșit, ajung la intrare, body-guarda (căci exista un șir special pentru femei...) îmi cere să desfac rucsacul, se uită în el, și ce descoperă, printre altele? Umbrela mea cu pisici. Da, am o foarte frumoasă umbrelă cu pisici, cu desene alb cu negru și fundițe, moștenire de familie, pe care o port nonstop în urîtul meu rucsac fără fund. Trebuia să las la intrare, așa cum cereau regulile, umbrela mea cu pisici. Toate celelalte umbrele (căci nu eram singura care greșise în privința asta...) erau agățate pe un gard. În momentul în care au vrut să-mi ia din mîna umbrela, ceva în mine s-a cocoșit, am devenit, brusc, un justițiar refulat, și nu am putut să dau drumul la umbrelă. În mine s-a activat individul din Falling Down (Joel Schumacher, 1993): deodată m-am simțit nedreptățită, am văzut roșu în fața ochilor și mi s-a pus pata să lupt pentru drepturile mele. Totul pînă la umbrela cu pisici... Am ținut de ea și le-am zis că o dau numai dacă o pun într-un loc sigur, s-o recuperez la ieșire. Atunci body- guarda a pus o mînă pe mine și a zis că sînt recalcitrantă. L-a chemat pe un coleg. Eu am devenit tot mai furioasă. Cred, totuși, că în ciuda umorilor, nu m-a agresat nimeni, doar că s-a întîmplat un lucru foarte urît: bodyguard-ul a luat umbrela cu pisici și a aruncat-o pe jos. Mi-am propus să-l reclam, pentru că întreg comportamentul lui, ca și al colegei, era mitocănesc și neprofesionst. E adevărat, însă, că nici eu nu am fost chiar un cetățean obedient. Dar ei trebuiau să găsească un alt mijloc de a rezolva situația. Din fericire, la sfîrșit mi-am găsit umbrela pusă pe gard, alături de celelalte.
Mi-am amintit, cu ocazia asta, că, de cîte ori mergeam împreună cu mama mea la tot soiul de concerte, ea mereu îi reclama pe bodyguarzii care nu-și făceau treaba corect. Mi-am amintit și de alte diverse scandaluri în care, pare-mi-se, au fost implicați cei de la BGS. Ceva ar trebui să se schimbe și în comportamentul lor, să existe un cod și de... civilizație, pe care să-l învețe. Altfel, compromit, printre altele, concertele...
Pe aceeași linie, în zilele următoare, comportamentele nesimțite s-au ținut lanț. Air France-ul, cu care copilul meu trebuia să zboare pînă la Paris și de acolo în Chile, ne-a dat cu o zi înaintea plecării un mesaj că, pur și simplu, zborul pînă la Paris s-a anulat. În final își cereau scuze, ne dădeau un număr de Franța la care să sunăm și nu ne ofereau nici o soluție alternativă. Am încercat de mii de ori să sunam la numărul ăla, dar erau diverși roboți care ne pasau unii altora și... atît. Ne-am dus la singurul ghișeu Air France pe care l-am găsit deschis duminica, și anume cel de la aeroportul Otopeni. Acolo, obișnuita doamnă impasibilă între două vîrste avea o singură replică, înainte să apuci s-o întrebi ceva: „Nu mai sînt locuri“. Unde? La ce? La care zboruri? Nu mai conta. Deși nu eram singurii în această situație. După ce ne-am rățoit așa, spunîndu-i că nu e vina noastră și că trebuie să facă ceva, a început, brusc, să găsească locuri. După ce i-am sugerat noi înșine ce zboruri sînt în aceeași perioadă spre aceeași destinație, dar pe alte rute, ne-a rezolvat, aparent, situația, dîndu-ne un bilet prin Madrid. Ne-a emis chiar biletul.
Totul părea OK. Pasagerul s-a îmbarcat, cu loc și bagaj, în zborul spre Madrid. Odată ajuns acolo, cînd să plece, mai departe, spre America Latină, nu exista nici o rezervare pe numele lui în zborul de pe listă. Tocmai în zborul cel lung, și scump, plătit cu mult timp înainte... Noroc cu Iberia, care i-a găsit, destul de repede, un loc într-un alt zbor, la o oră asemănătoare. Totul s-a rezolvat aproape perfect. Pasagerul a juns la destinație, dar fără bagaj, care rămăsese la Madrid...
Nu-i nimic. Întotdeauna o să avem și varianta bunicului lui Heidi...
