Îndrăgostirea, pe chipul unui dur precum Donald Draper, se vede mai mult fizic decît altfel. Îl schimbă într-un mod pe undeva demn de milă, înduioșător: nu vedem pe fața lui iluminarea despre care tot auzim și citim că apare pe chipul îndrăgostiților.
Străinii vin pentru drumeții. Sînt tururi care includ ca punct central vizitarea mînăstirilor – și aici nu vorbesc de cei care merg în pelerinaj. În paralel fac și alte lucruri, văd o casă memorială, merg acasă la meșteri populari să vadă cum se încondeiază ouă.
În Ghidul sărbătorilor românești, Irina Nicolau spune, la un moment dat: „Nu există sărbătoare care să se poată dispensa de rit, ritul fiind un act care se repetă (…).
Am recunoscut, în Mad Men, mentalitățile din copilăria mea, chiar din propria familie, în lumina cărora am fost parțial educată și care m-au marcat, de multe ori negativ și în detrimentul meu, pînă-n ziua de azi.
Uneori, ai chef sau pur și simplu se nimerește să stai în casă à la longue. Spațiul aparent neînsemnat devine, brusc, o lume. Se lățește și se diversifică dacă nu chiar după pofta inimii, măcar atît cît să poți supraviețui în el cu o minimă imaginație.
A împlinit 21 de ani. Dacă eram în The Forsyte Saga, ar fi intrat în posesia averii familiei. În SUA va putea, în sfîrșit, să bea alcool liber și pe față în public și oriunde. Iar în România se va putea numi, probabil, „adult“. Sau, poate, mai curînd, copil mare, care a mai trecut o aniversare.
Mama mea era o mare fană și specialistă a vacanțelor. Ea m-a crescut, cumva, într-un timp invers decît cel obișnuit: cel de voie, al leisure-ului, era „timpul principal“, pe care-l planificam, îl trăiam intens și ocupa un spațiu considerabil în viețile noastre.
Te uiți în jur, vezi „colțuri frumoase“ din ea, și dorința ta cea mai aprigă e să le pui pe Facebook, să le împărtășești comunității tale mai mult virtuale decît reale. Să te dai mare cu sentimentul tău al naturii, cu ochiul tău atît de educat și cu simțul tău estetic exagerat.
Eram și eu în rîndul lumii, în sfîrșit. Nu mai eram nici tocilara cu aparențe hippie tardive și aspirații sexy, nici studenta de fapt fată bună, cu veleități nerealiste de fată rea. Eram o „tînără“ care ieșea la bere cu grupul.
Societatea și tehnologia, cu obositoarele ei înnoiri, nu te lasă să faci altfel. Ți se pare, de pildă, că totul e OK cu telefonul tău. Ai o relație apropiată cu el, precum cu un prieten. Îl consideri, așa, un fel de roboțel zoomorf din Războiul stelelor, care te ajută în situații stresante.
Se pare că mai mulți dintre noi avem o nevoie acută de sentimente: ne-am săturat să mai fim doar observatori cool, documentați și vigilenți ai lucrurilor, vrem să le și trăim, intens, dacă se poate, să ne înduioșăm la ele, dacă e cazul, și nu doar să le analizăm docți.
Dacă m-ar fi întrebat cineva, ani la rînd, care e cea mai mare frică a mea, aș fi răspuns că e cea de singurătate. Întotdeauna m-am gîndit la asta ca la un blestem și mai toate acțiunile mele au fost ca să o contracarez.
Ferice de oamenii ordonați și dotați cu simțul „puținului”. Oameni pentru care un birou lung, lat, gol și lucios, pe care-și așază, mîndri, strict propriul laptop într-un colț, e o bucurie.
Nu, postul – și mai ales cel al Paștelui – se ține discret, fără să faci caz. Iar după aceea, dacă iepurașii și ouăle tip Disney își au rostul pentru cei mici, pentru cei aparent ceva mai mari poate fi suficient să vopsească niște ouă obișnuite și, dacă pot, să facă și un cozonac.
Unui tînăr și blond olandez de la ghișeu i s-a pus pata pe pașaportul meu. E adevărat că e de tip mai vechi (retro sau vintage, aș putea zice), dar valabil pînă-n 2019.
Serile, însă, oamenii din bloc se simt, direct sau mai puțin direct, ca un freamăt, ca o adiere. Te invadează cîte un miros de țigară și apoi o voce masculină răbufnește: „Cine-i mitocanu’ care fumează în balcon?“
În Malta totul era fermecător, chiar prea fermecător aș putea spune. Am avut, pe alocuri, senzația ciudată (și, probabil, aiurea) că vizitez un Disneyland al locurilor istorice.
În mijlocul orașului, la patru kilometri de centru, s-a născut o zonă naturală autentică. Practic, un miracol. În momentul în care vii, de pildă, aici, primăvara, ești invadat de sunete: cîntă cucul, măcăne rața, simți o șopîrlă prin iarbă.
Să fii divorțată, de pildă, și să-ți crești singură copilul, cum se întîmplă în multe cazuri din jurul meu, nu mai e o calamitate, o situație înfierată de societate (cum era, de pildă, în copilăria mea, pe vremea comunistă). De asemenea, să fii o familie în fapt, dar fără acte (să conviețuiești cu un partener și să-ți crești împreună cu el copiii) nu mai e, nici asta, ceva neobișnuit. Și, de ce nu, dacă ai o altă orientare sexuală, să trăiești alături de partenerul de același sex.
În noapte, spre dimineață, am auzit, în același spirit, vreo două bufnituri. Desigur, m-am gîndit la chestiuni paranormale. Pentru ca a doua zi, la prînz, să constat că, de fapt, mai fusese încă o persoană (ființă umană) în același stabiliment cu mine.
Am descoperit (sau decis) că nu îmi place să primesc flori. Că băieții care aduc flori cînd vin să te ia în oraș sînt niște pămpălăi sclivisiți care te plictisesc.
I s-a părut mare lucru, miraculos chiar, aș zice, cum au ieșit oamenii să protesteze. Pentru o chestiune legislativă, am zice. Dar, de fapt, pentru una de principiu, de mentalități și de morală.
Tabieturile mele de zi cu zi nu au mai putut fi aceleași din pricina frigului excesiv. După ce s-au terminat sărbătorile de iarnă, cu toată poleiala lor, a venit un ianuarie înghețat, cenușiu și amenințător.
S-a întîmplat ca, în ultimele zile, să iau, poate mai des decît de obicei, taxiul. S-a întîmplat ca ziua în care m-am fîțîit cel mai mult să fie cea în care a murit Ion Besoiu. Primul taximetrist, cam de-o generație cu mine, se întoarce și-mi zice: „Știți că a murit actorul ăla, cum îi zice?“
Abia după ani, în casa în care stau acum, sentimentul de „acasă“ a revenit. Mi-am găsit un birou, cu obiectele de pe el și cu geamul de alături, la care, dacă stau, mă regăsesc pe mine și un spațiu căruia îi aparțin. Unde mă simt, dacă nu întotdeauna, măcar uneori, confortabil, în largul meu.
Doamna doctor era ginecolog și obstetrician, discipolă a lui Panait Sârbu însuși. Unul dintre „stîlpii“ școlii de ginecologie de la noi, care, printre altele, a adus pe lume un număr dincolo de estimări de copii – printre care și pe al meu.
Problema nu era că se maturizaseră, ci îmbătrîniseră, fiecare în felul ei. Nu mă interesa atît de mult dacă arătau bine sau nu, dacă erau frumoase sau nu prea.
Apucați-vă din nou de produse făcute în casă. E cea mai bună investiție în sănătatea noastră. Chiar dacă mîncarea respectivă va fi mai puțin intensă ca gust. După 40 de ani trebuie să mîncăm cu 30% mai puțin decît la 20. Și să nu pierdem din vedere elementul de mișcare, tonus.
De o viață, mă tot agit ca, de Ajunul Crăciunului, să-i strîng pe toți în jurul meu. Tradiția Ajunului sărbătorit la mine, la noi acasă, datează de pe vremea cînd locuiam, împreună cu părinții mei, în apartamentul de pe Șoseaua Giurgiului.
Tot bărbații sînt, de multe ori, cei care aleargă după cadouri imposibile și în ultimul moment (vorba filmului Jingle all the way, 1996, Brian Levant, cu Arnold Schwarzenegger) pentru odraslele lor. Sau pentru partenerele lor.
Din cînd în cînd, coșurile din fața blocului sînt cercetate de un căutător în gunoaie. Civilizat, nu răscolește, nu face zgomot. Dacă vrei să arunci ceva, se dă la o parte.
Să te duci spre frigider, să te uiți, așa, din întîmplare, în el. Și apoi să iei, mai întîi cu grijă, delicat, o bucățică de brînză nesărată și un iaurt degresat.
Am comandat un Uber al cărui șofer purta un nume românesc. S-a confirmat că era de-al nostru și am stat mult de vorbă cu el: ne-a povestit cum s-a dus la Londra șase luni ca să învețe engleza și i-a plăcut atît de mult acolo încît nu s-a mai întors niciodată.
Cînd pleci în alt loc, în altă țară, pentru scurt timp, desprinzîndu-te, brusc, din lumea ta de zi cu zi, mai ales dacă ești un om cu tabieturi, trăiești un sentiment destul de ciudat. Senzația de teleportare, despre care am mai scris, de altfel, e una destul de acută.
Se simte și asta cumva-n aer, sînt piețele altfel colorate și, iarăși conform compunerilor din ciclul primar, „îmbelșugate“. E o plăcere să cumperi gogoșari, ardei, ceapă, morcovi, varză etc.
Cum se aplică povestea asta în celelalte – multe – momente în care nu te îmbraci „pe viață și pe moarte“? Cum te gestionezi, cum îți gestionezi imaginea?
Pe scurt, nu funcționează bine decît dacă au, cît de mult se poate, aceleași lucruri în viața lor: la magazinul din colț, aceeași vînzătoare, ca să nu mai vorbim de faptul că trebuie să fie același magazin); aceiași doctori, cu care să stabilești și o relație umană; aceeași cosmeticiană, coafeză, manichiuristă, cu care să ai, totuși, ce vorbi în cele cîteva ore cîte petreci, lunar, cu ele; același cerc profesional, aceiași prieteni, aceiași parteneri…
