Prin oraş, cu drag şi horror
Cînd le-am spus unora și altora că-mi place să merg pe jos prin București, cît de des am ocazia, și că găsesc aceste excursii niște experiențe interesante, mi s-a răspuns, în mare parte, că doar cineva (eufemistic spus) nu foarte realist, ca mine, poate aprecia așa ceva. Se știe și se vede cum orașul nostru nu (prea) are trotuare, cum drumurile, atîtea cîte sînt, sînt pline de gropi, noroaie și alte rămășițe mai urît mirositoare, cum oamenii, cei mai mulți dintre cei pe care îi întîlnești pe stradă, nu sînt chiar superstaruri, ci mai curînd homleși și cerșetori. Și, cu toate astea, poate să mi spună oricine orice, mie-mi place, în continuare, să hălăduiesc pe străzile orașului, fie zi, fie noapte. Și nu mi-e frică de orașul meu, ci, dimpotrivă, mă simt pe străzile lui precum Forrest Gump: cu cît merg pe jos mai mult, cu atît vreau să merg și mai mult (e drept că nu alerg). Mă apucă o febră a descoperirilor aparent nesemnificative, dar, de fapt, inedite, la limita, de multe ori, dintre înălțător și grotesc.
Pe străduțele de zi cu zi, deja știu, în parte, ce mă așteaptă. Le știu și pe cele bune, și pe cele rele. În zona Moșilor-Armenească, de pildă, un cîine alb flocos, îmbrăcat în același costumaș roșu, stă aproape mereu la geam. Nu e agresiv, ci mai curînd contemplativ: se uită și el la lume. Pe o altă străduță, în zona Udriște-Lucaci, o doamnă în vîrstă, ușor șifonată, stă la un alt geam, impasibilă. Se uită în jur, dar, spre deosebire de cățel, nu pare să vadă ceva, de fapt. Dacă-i faci vreun semn de salut, nu observă. Cît e lumină, ferestrele au personaje încadrate în ramele lor. Cînd se lasă întunericul, ți se ițesc luminate, în noapte. Și cînd te preumbli pe străzile altfel întunecate, e chiar o ușurare să le vezi, precum în poeziile ori filmele de Crăciun sau în poveștile copilăriei, cu oameni rătăciți prin pădure. Știu că, de multe ori, cele de prin povești nu prea erau lucru curat și dădeai, mergînd pe urma lor, de vreo Babă-Cloanță sau de vreo Bestie. Aici, însă, rămîn de cele mai multe ori misterioase și nu apuci să vezi decît beculețele care le luminează, floarea sau păpușa pusă acolo ori, în cel mai bun caz, cîte un colț de interior care, comparat cu pustiul de afară, pare oricum vesel: un raft de bibliotecă, o masă, cineva vorbind la telefon. Țin minte că, prin liceu, cînd obișnuiam să patrulăm pe străzile dintre Romană și Universitate, ne jucam de-a uitatul, ca să nu zic spionatul la și prin ferestre: cine vede chestii mai interesante în spatele lor.
Uneori, la ferestre stau pisici. Cîte una, cîte două, de cele mai multe ori neinteresate de tine, pierdute în lumea lor. Se întîmplă să adaste la fereastra din fața ta chiar cîte una neagră. Ca și cum te-ar fi pîndit, ca și cum te-ar fi așteptat tocmai pe tine, cînd te apropii, se dă tacticos jos de pe geam, se uită-n altă parte. Și, deodată, fix ca dintr-un coșmar, îți trece fulgerător prin față. În anumite curți sînt cîini simpatici, pe care ajungi să-i cunoști odată cu trecerea ta pe acolo. Unii par răi, dar nu sînt. Au doar o aparență furioasă, precum Chow Chow-ul dintr-una din curțile de pe lîngă Sfînta Mina: e, de fapt, un mielușel. Alții au doar temperament, fără să fie răi: de ani, cîinele dintr una din curțile vecine blocului meu sare gardul ca o pisică, pentru că vrea să fie liber și să hălăduiască pe străzi. Sînt, însă, și unii dulăi de-a dreptul isterici: în momentul în care treci pe lîngă gardul lor, cufundat într-ale tale, se aruncă-n el, zguduindu-l isteric. Mai sînt și cîinii de piatră din curți: știu vreo doi care, împreună cu mingile lor de piatră, alături de care încremenesc, ajung, de multe ori, să mă facă să cred că sînt reali.
Oamenii pe care-i întîlnesc în peregrinările astea sînt, de multe ori, cerșetori cu locuri, discursuri sau plăcuțe fixe. Unii fac parte pur și simplu dintre homleşii locului, care se fixează cît e ziua de lungă pe băncile din părculețele de cartier, unii cu bărbi imense, alții fără picioare, cu cîte o țigară, ceva de mîncare sau vreo sticlă în mînă. Stau acolo de vorbă, pun țara la cale și, în general, sînt pașnici (deși o prietenă a mea a fost bătută, de curînd, într-un asemenea părculeț – ce-i drept, nu de homleșii obișnuiți, ci de un alt ocupant, se pare mai înstărit, al locului). La noi în cartier, aurolacii par liniștiți. Într-o zi, cînd am ieșit din bloc, trei asemenea aurolaci stăteau pe treptele blocului de vizavi și-și injectau ceva în venă. Văzînd că stăm pe acolo (așteptam taxiul), ne-au întrebat, politicos: „Vreți să intrați aici? Ne dăm la o parte?“
Din cînd în cînd, coșurile din fața blocului sînt cercetate de un căutător în gunoaie. Civilizat, nu răscolește, nu face zgomot. Dacă vrei să arunci ceva, se dă la o parte. Tu arunci ce ai de aruncat la gunoi, treci mai departe, pe lîngă dulăul nebun care tocmai a sărit gardul și s-a așezat pe trotuarul din fața propriei curți. Mergi înainte sau înapoi, cum vrei s-o dai, spre străzile mai strălucitoare, unde se ițesc luminile orașului.
Foto: adevarul.ro
