Betty Draper şi bunica mea

Majoritatea mentalităților din Mad Men, despre care vorbeam în numărul trecut, le-am trăit, pe viu, în copilăria și adolescența mea, în propria familie. Bunica mea nu a lucrat niciodată, a stat acasă și și-a crescut copiii. Doar bunicul a lucrat, atunci cînd și-a găsit de lucru, economist fiind, în ani de război și schimbări sociale imposibile. Bunicul și bunica mea, cu care am găsit nenumărate poze de tinerețe, erau, obiectiv și fără intenții de laudă, cu adevărat frumoși, pe linia epocii. Bunicul meu aducea cu Gary Cooper, James Stewart și Cary Grant, iar bunica nu era departe de Vivien Leigh combinată cu Marlene Dietrich ori Loretta Young. Pălăriile severe, dar ușor ușchite, taioarele strînse pe talia impecabilă, fustele pînă sub genunchi, țepene, buzele rujate apăsat, asociate cu o postură dreaptă și grațioasă, însumau pentru mine feminitatea ideală la care, practic, n-am avut acces niciodată.

Părea un tip de femeie care, orice ar fi făcut, nu se „strica“ niciodată, nu se șifona. Care meșterea la bucătărie în această ținută eternă, naviga cu ea în fum și printre pete și ieșea de acolo la fel de apretată. Ca apoi să-l aștepte, la fel de fresh, pe soțul ei cu cina. De altfel, replica lui Betty Draper din prima parte a Mad Men, adresată lui Don, era „Ai mîncat? Ți-e foame?“ Iar urmarea acestei replici era așezarea lui la masă, cu ea mai întîi robotind prin jur, apoi luînd loc la un colț al mesei și uitîndu se tandru la el (în cele mai multe cazuri mîncase înainte). Uitîndu-se tandru, dar mocnind pe dinăuntru.

Desigur, în viața reală, bunica mea nu era precum în poze. Nu știu cum fusese în tinerețea ei, cînd era mai aproape de „prototipul“ Betty Draper, dar, mai spre bătrînețe, cînd am cunoscut-o eu, era încă impecabilă pe dinafară, cu rochii pe talie perfect călcate, dar pe dinăuntru mai puțin. Betty și ea aveau în comun, cu siguranță, un lucru: fumau ca șerpoaicele. Bunica mea țigări Mărășești, în țigarete, multe și tot timpul. Dacă Betty, în prima ei căsnicie, cea cu Don, se abținea de la orice comentarii și chiar gînduri, fiind femeia supusă, perfectă aproape pînă la capăt, bunica mea – nu. Vorba, ironică și tăioasă, era instrumentul ei de protest și apărare. Pe care o practica atît în prezența bunicului meu, cît și atunci cînd se afla singură (sau cu mine) prin casă.

Da, prinsese obiceiul ăsta, un pic ciudat, s-ar zice, dar, pînă la urmă, de înțeles, de a vorbi singură, de a se autopsihanaliza. Tot mai bine așa, zic, decît să-i fi tremurat mîinile, ca lui Betty, din diverse reprimări. Obiceiul de a sta de vorbă cu un psiholog sau psihanalist nici vorbă să fi fost pe vremea tinereții ei, și nici în cea a copilăriei mele, cînd facultățile cu un asemenea profil oricum fuseseră desființate. Și să faci așa ceva era considerat, în linii mari, o rușine, erai nebun, pînă la urmă, și te făceai de rîs. În america anilor ’50, Betty a putut merge la un psiholog, care cred că era numit psihiatru, dar relația lui cu ea era ciudată, ca și cum n-ar fi -luat-o în serios; iar cel căruia acesta îi dădea socoteală în legătură cu ce se întîmpla la acele ședințe era, de fapt, Don. Nu știm cum respecta chestia asta deontologia lui profesională.

Așa că mai bine ca bunica mea, care se autopsihanaliza amatoristic. Din cînd în cînd, veneau și pe la ea diverse prietene ciudate, pe teritoriul ei sacru, bucătăria. Unde cafeaua și țigara erau regine. Eu auzeam mai totul din dormitorul ei, un al doilea dormitor legat printr-un intrînd de cel al bunicului meu, într-o casă în care totul era prea deschis. Singura închisă rămînea sufrageria, care, precum camera bună de la țară, stătea tot timpul izolată și înfrigurată, într-un rural devenit rustic, cu elemente urbane evidente, precum biblioteca plină de cărți chiar bune, din „Romanul secolului XX“, printre pahare de cristal și tablouri cu pepeni hiperapetisanți și țărăncuțe.

Așa, încet-încet, am înțeles și un soi de feminism difuz și avant la lettre pentru societatea românească de atunci al bunicii mele. Despre care am aflat, dacă am înțeles bine, că a inițiat un fel de grevă conjugală după nașterea celui de al-doilea copil. Și care, atunci cînd l-a prins pe bunicul meu cu o idilă, a vrut să divorțeze, lucru nu foarte obișnuit la vremea aceea, și mai ales pentru o casnică. Și, iarăși, care, atunci cînd bunicul meu a insistat ca ea să se lase de fumat și să aleagă între el și țigară, a ales țigara. Bunicul meu a cedat (e adevărat că pe ea fumatul a pierdut-o, într-un fel).

Cu vremea, statutul ei impecabil s-a mai alterat, locul rochiilor a fost luat de capoate și capoțele înflorate și matlasate, au venit bolile și uitările. Dar pe mine nu m-au afectat, eu mi-o amintesc la fel de apretată și de încăpățînată în feminismul ei casnic, dacă-mi pot permite oximoronul. Pe care, într-un fel și, desigur, ținînd cît de cît pasul cu vremurile, l-am moștenit și eu.