Electrocasnicele şi pseudogospodăria

Am fost, de curînd, la cumpărături de electrocasnice. Și o spun așa, explicit, nu pentru că, în mod real, ar avea vreo importanță, ci pentru că, ani la rînd, mulți dintre conaționalii noștri s-au îngrămădit la cumpărăturile de electrocasnice. S-au îmbulzit la rate și credite, după perioada de penurie ceaușistă. Acumularea de electrocasnice dădea, printre altele, măsura unei gospodării. Măsura viabilității, a adecvării și a actualității respectivei gospodării. Ai robot de bucătărie, mașină de spălat de nu știu care și plasmă – ești în rîndul lumii. Știu familii care aveau cîte un televizor în fiecare cameră și roboți de bucătărie atît de complicați încît nu îi puteau folosi, dublați de mixer, blender, mașină de tocat, răzătoare electrică etc. Era o chestiune de statut și recuperare. Ce dacă, în lumina difuză a dimineții, cafeaua, tot turcească, fierbe tot în clasicul ibric roșu cu buline albe, atîta timp cît pe rafturile din dulapul nou, în perete, strălucesc filtrul, espressorul și cafetiera? Ce dacă îți storci din greu lămîile și portocalele cu aceeași storcătoare veche, galbenă, scorojită și mică, odată ce ai un uriaș aparat care nu doar stoarce fructele, ci și legumele, și le desparte zeama de pulpă?

Imaginea bucătăriei perfecționate și ultradotate, precum vedeam în filmele americane cu suburbii de prin anii ’50-’60, în care femeia perfectă, cu bucle blonde impecabile și fixe, cu fusta cloș și juponul apretat, meșterea profesionist, dar delicat ceva pe acolo, mi s-a întipărit în minte mai curînd ca spectacol decît ca realitate. Mai curînd precum o caricatură decît ca un deziderat. Imaginea asta mi o aduc aminte din Big Fish (2003, Tim Burton), în care Sandra Bloom, soția tatălui aparent mitoman, interpretată mai întîi de Alison Lohman și apoi de Jessica Lange, întruchipa, cel puțin inițial, chiar tipul ăsta de personaj. În Bewitched (Sol Saks, 1964-1972), difuzat ani de zile și la noi sub titlul Ce vrăji a mai făcut nevasta mea, serial realizat chiar aproximativ în perioada în care se întîmpla povestea din Big Fish, soluția pe care Samantha (Elizabeth Montgomery) o adoptă pentru a face față veșnicei rutine zilnice e vrăjitoria. E adevărat că, de destule ori, Samantha pune vrăjile-n cui și se apucă să facă treburile precum muritorii de rînd, the hard way… Dar are magia oricînd la îndemînă și o poate folosi cînd se plictisește de rutină. Joy (2015, David O. Russell) rezolvă situația casnică prin soluții neconvenționale (păstrarea familiei dizolvate și cultivarea aproape sinucigașă a relațiilor cu toți membrii ei, indiferent de tarele lor), precum și inventarea unor dispozitive aproape fantastice (mopul-minune) care să ușureze și să eficientizeze munca gospodărească.

Dar lăsînd filmele deoparte, viața de toate zilele, în gospodărie, își continuă, uneori grațios, alteori poticnit, slalomul printre aparatele novatoare și tradițiile cele mai simple. Aparatul de făcut sucuri pe care l-am luat acum, despre care ni s-a spus, ba chiar repetat, că e „profesionist“ (de asta, de altfel, a fost și mult mai scump decît toate celelalte), care e marca Oursson și e roșu, impune respect. Ne e ușor frică de el, ne e teamă să nu-l stricăm și, ca atare, ne purtăm cît mai delicat cu el. Ba chiar îl evităm, uneori, pentru că montatul pieselor e minuțios, și doar îl privim cu coada ochiului. De destule ori, însă, funcționează și îl folosim. Conform denumirii lui, în anumite situații chiar aduce cu un urs: e uriaș și produce un soi de mormăit. Folosim, în sfîrșit, și noul filtru de cafea, care vine după ce, mult timp, am făcut cafeaua într-o cană care nu se potrivea vechiului filtru: cana originală ni s-a spart și nu am mai găsit una ca ea. Nu se mai fabrică, ni s-a spus. Așa că am cumpărat și noi ce-am găsit și am aplicat o soluție de Trăsnea: țineam cana cu mîna, ușor ridicată, ca să curgă cafeaua. Și am făcut asta à la longue, fără să ne mai dăm seama, aproape.

Nu pot să nu îmi amintesc de bucătăria bunicului meu, cea dintîi pe care am „prins-o“ în viața asta, în care cafeaua se rîșnea de mînă, carnea se toca tot manual, la mașina prinsă de marginea mesei de bucătărie, fierul de călcat se încălzea pe aragaz, iar cozonacul era lăsat să crească într-un lighean acoperit pe soba (e drept, cu gaze) din sufragerie. Și toate astea nu se întîmplau într-un sat din fundul Moldovei, ci în buricul tîrgului, pe lîngă Parcul Tineretului, prin anii ’70 spre ’80. De altfel, în anii ’90, cînd propriul meu copil era mic și apăruseră aparate electrocasnice mai complicate, țin minte că, avînd o perioadă mai prosperă, am tot cumpărat – era în trend. Cum nici noi, nici bona din Republica Moldova nu prea știam să le folosim, de multe din ele, din păcate, s-a cam ales praful.

Acum ne aflăm într-o altă epocă: mai matură și mai conștientă. Mînuim aparatele mai cu grijă, mai cu frică. Dar fără să le luăm prea tare în serios. Și ne jucăm de-a gospodăria mai delicat, fără patima anilor ’90, sau chiar a anilor 2000. Ne bucurăm că le avem, dar nu sîntem dependenți de ele...