Te duceai la locul întîlnirii, cuminte. De multe ori, la ceas, la Universitate. Te așezai într-un colț, să nu bați prea tare la ochi, și așteptai tăcut. Pe lîngă tine se mai foiau și alții care practicau același sport.
Înjurătura, cum o fi ea făcută, este între frică și glumă. Te scuturi de rău c-o înjurătură cum o faci cu o glumă. Acum, îți dai seama, am scos gluma cucoană mare, regină.
Umorul nostru era dat de două componente: textele scrise de noi (și noi absolut toți scriam texte, mai mult sau mai puțin bune) și cel dat de interpretarea personajelor.
Adunarea în jurul ecranului-cutie de altădată, cînd televizorul era un soi de vatră, dar și de autoritate din care se auzeau voci ce se impuneau ascultate nu mai e o prioritate. Membrii familiilor tind să se adune fiecare strict cu computerul personal, în colțurile lor.
Mi-e frică să nu se-ntîmple ca-n „Tinerețe fără bătrînețe“ și mereu decid să nu sun, să nu intru. Rămîn la visul absurd, à la Marele Gatsby, pe care-l tot clocesc în sinea mea: să am cîndva o sumă de bani atît de mare încît să răscumpăr casa cît ai zice pește.
Mă simțeam ca-n filmele în care greșești dimensiunea și te rătăcești într-una paralelă. Ca-n Big Fish-ul lui Tim Burton în care nimerești în orașul Spectre. De obicei, în asemenea filme, la un moment dat survine dezastrul: eroii sînt împiedicați de ceva sau de cineva să mai iasă din dimensiunea cea nouă
Am surprins un cuplu șușotind de pe margine în spate și mi-am adus aminte de povestea mamei mele și a prietenei ei în drum spre Cîmpulung Muscel: mai toate mașinile care treceau pe lîngă ele le făceau semne și ele credeau că se întîmplă asta pentru că erau zburlite la păr.
După Dîmbovița, ceva mai departe, te poți pierde prin Parcul Tineretului. Acum mi se pare uriaș și umbros, deși țin minte că, în copilăria mea, era aproape complet lipsit de umbră și nedezvoltat. Odată intrat în parc, ai traseul tău. Din care, la un moment dat, te oprești în fața unor copaci dantelați care se proiectează pe cer.
Mama gazdei venea mereu și vorbea cu fetele, le ruga să se „servească“ cu sandvișurile cu icre, pastă de pește, cremă de brînză sau cu ouăle ori roșiile umplute. Precum și cu prăjiturelele cu creme de lămîie sau ciocolată, în straturi, home made.
Societatea ne-a învățat că, dacă vrem să supraviețuim, trebuie să mințim și să-i facem pe ceilalți (statul socialist opresiv) să ne vadă altfel decît sîntem în realitate. Dacă nu, riscam să ajungem la pușcărie, în vremurile crîncene, sau cel puțin să nu putem avea o carieră.
Urcușul spre mînăstire s-a dovedit a fi cam ca-n legenda Babei Dochia: cu cît înaintam, cu atît afară se întuneca și se stîr-nea un vînt destul de năprasnic, aducător de zăpadă. Cînd am ajuns sus, deja ningea și vîrful Mateiașului era, practic, în nori de zăpadă.
Cînd pe afară sînt intemperii, simți o nevoie instinctivă să te refugiezi într-un interior. Să te ascunzi într-o vizuină personală, să știi că ai un acoperiș deasupra capului, și real, și simbolic, că aparții unui loc în care să te poți culcuși și simți în siguranță.
Prietenul cu bicicleta a părut, un timp, perfect inaccesibil, ca și cum un fel de vortex l-ar fi tras într-un no man’s land, într-o gaură neagră aproape fără întoarcere.
Majoritatea copiilor, pe cînd eram eu mică, aveau bunici la țară. Cu toții, aproape, își petreceau acolo vacanțele. Bunici care locuiau undeva mai aproape sau mai departe de București, care aveau niște case mici și simple, dar dotate cu grădini generoase și cu cîțiva veri tocmai buni de alergat, jucat „fațea“ și alte cele, mai aventuroase.
De-a lungul vieții locuiești în mai multe case. Sau, de fapt, te locuiesc ele pe tine. La un moment dat ajung să se extindă asupra ta, să te cuprindă fie ca mame, bunici ori măcar mătușe iubitoare, fie ca niște caracatițe tot mai horror, cu tot mai multe tentacule.
Nu mă pot opri să nu fac o timidă și poate nebinevenită paralelă cu Mad Men, serial, desigur, de o cu totul altă factură și din cu totul altă perioadă, dar tot despre lumea advertising-ului și, măcar pînă la un punct, despre căsnicie și condiția femeii.
Dar poate că tocmai în asta stă frumusețea lor și frumusețea contactului nostru cu cerul: ne face să aspirăm și către altceva, să ne depășim îngusta condiție strict omenească orizontală și să îndrăznim, măcar un pic, și pe verticală.
Am reușit să luăm împreună o masă de Crăciun, deși unul e vegetarian, altul nu mănîncă nimic gras și nu bea nimic, și un al treilea ar vrea să se lăfăie în orice, dacă s-ar putea.
Anul ăsta, kitsch-ului de Crăciun, tolerat, i s-a adăugat și cel naționalist. Iile și clopurile uriașe, cruciulițele tricolore și cele trei figurine încinse-n horă aparțin, evident, unui cu totul alt imaginar decît cel cu reni, îngeri, stele și Moși. Unui imaginar pe care generația mea, de pildă, trecută printr-o copilărie comunistă în care naționalismul nu avea deloc o tentă pozitivă și era doar una dintre formele de manipulare și de acoperire a altor păcate, nu-l poate aprecia.
Poate că filmul meu preferat de Crăciun e Noel (Chazz Palminteri, 2004), cu o distribuție interesantă, dar și aducătoare de tristețe: Susan Sarandon, Penélope Cruz, Robin Williams (care s-a sinucis în 2014) și Paul Walker (care a murit într-un accident de mașină în 2013).
Necunoscutul nu mai e, neapărat, un dușman. Se pare că nu mai e atît de valabilă interdicția din copilăria noastră deja desuetă, și anume de a nu vorbi cu necunoscuți pe stradă, și cu atît mai mult de a le deschide ușa
Cînd ești supărat sau pur și simplu ai vreun gînd sîcîitor care-ți dă tîrcoale ca un bărzăune, cel mai bine e să ți iei picioarele la spinare. Nu e nepărată nevoie să alergi, poți pur și simplu să mergi, să înaintezi calm, dar hotărît, trăgînd cu ochiul la lumea din jur.
De cele mai multe ori ne ducem viețile ca spectatori de știri: din fotoliile fiecăruia privim și participăm pe cît putem la viețile celorlalți, iar ale noastre, de multe ori, ne trăiesc ele pe noi, împingîndu-ne, ca un fel de tăvălug, înainte. Apar, însă, pe parcurs, situații în care, brusc, devenim actanți. În care ne trezim că, din același fotoliu, ne uităm la noi înșine pe ecran.
Nu mă uitam la pădure ca la un spectacol, nu-i observam toate detaliile și încrengăturile. Era un tapet sau un mijloc de a aduna mici obiecte drăguțe, ca de la un magazin de decorațiuni gratuit: conuri de brad, mușchi, flori, scoarță de copac. Aveam un mod pragmatic și infantil de a-mi apropria natura – totuși, nu atît de pragmatic precum cei care fac grătare în mijlocul ei, o pîrlesc și lasă gunoaie.
L-am provocat, iar el, de bună-credință, mi-a vorbit entuziast despre pielea din care se fac pantofii lor, o piele foarte bună (care presupune, desigur, multe animale omorîte), despre cele mai bune și mai scumpe modele (pe care le-am admirat cu indiferență, sigură că nu mi le voi cumpăra, cel puțin în viitorul apropiat), despre loțiunile-minune de îngrijire.
Cu asemenea modele masculine, neconvenționale, am înțeles că poți interacționa cu bărbații, cu ciudățeniile lor cu tot, doar că trebuie să-i înțelegi și să-i tolerezi.
Eu nu a trebuit să-i hrănesc pe cei doi gîndaci. Au dispărut. Și, odată cu ei, din fericire, și o parte din spaimele mele legate de insecte, singurătate și întuneric.
A început să le povestească cum stau lucrurile acolo în mod real, în ciuda cîrciumilor pline: că oamenii nu o duc prea bine nici acum, că Serbia va intra după mulți ani în UE, dacă va intra, și că majoritatea oamenilor nu sînt cei care se văd pe la cîrciumi.
De cîte ori am plecat singură pe undeva, realitățile din jur au venit peste mine cu totul altfel. Am simțit realitatea în mod diferit, mult mai agresivă cumva. Asta și pentru că, în general, am fost obișnuită s-o percep alături de cineva, cu protecția cuiva.
Se puneau întîi pantofii, pe fund, pentru că erau mai butucănoși și, evident, nu se șifonau; apoi pungile cu lenjerie, numărate, pe zile, ca să nu mai trebuiască să speli acolo; cărțile de citit, pe plajă sau în poiană.
