Familii, amintiri şi identităţi
Poezia vacanței sîrbești a continuat. Am vizitat destule locuri interesante, printre care și fermecătorul Novi Sad, de unde aveam cîteva amintiri din copilăria mică, chiar din Piața Libertății, de lîngă catedrala catolică Sf. Maria. Acolo era o piață cu porumbei despre care îmi amintesc că o vedeam pe geamul blocului unde locuia bunicul meu din partea tatălui. Scopul drumului din Novi Sad a fost, în principal, să regăsesc acest loc. Nici măcar nu eram sigură de amintirile mele, pentru că aveam aproximativ trei ani cînd am fost pentru prima dată în Iugoslavia lui Tito. Am și acum poza de pașaport, cu părul scurt, creț și în dezordine, și o mutră ușor obraznică. Țin minte Iugoslavia ca pe un paradis al copiilor: ca să ajung acolo, am mers pentru prima dată cu trenul noaptea, în paturi suprapuse, cu sora mea mult mai mare în compartiment. Și țin minte că ni s-a spus, în noapte, că trecem pe la Porțile de Fier, și mi s-au părut precum porțile cetății, prin care am intrat în poveste, deși n-am văzut decît niște luminițe. Odată ajunsă acolo, m am tot uitat la Calimero, puiul negru cu o jumătate de ou în cap – care, de fapt, e un desen animat japonezo-italian, dar pentru mine, una, a rămas foarte sîrbesc. (Am adus un prosop cu chipul lui acasă și țin minte că l-am luat cu mine ani de zile la școală, să mă șterg pe mîini.) Iar apoi m-am îmbolnăvit, la Novi Sad, și a trebuit să stau în casă un timp. Să iau un sirop de tuse cu gust de zmeură și cu o linguriță cum nu mai văzusem (poate doar citisem în Mary Poppins, iar Nurofenul sirop nu se inventase încă), și să mă uit, pe geam, la porumbei.
Am căutat blocul cu apartamentul în care locuise bunicul meu din Serbia, care, între timp, murise. Înțeleg că respectivul apartament i ar fi fost destinat tatălui meu, dacă s ar fi întors acasă. Tatăl meu nu s-a mai întors, cel puțin nu cît a fost în viață, iar familia de acolo a pierdut apartamentul. Mătușa mea din Belgrad mi-a desenat, cu pixul și multe pătrățele, o hartă, din care am înțeles, printre altele, că e vorba de o clădire galbenă și că în preajmă se află și statuia lui Svetozar Miletic. Conversațiile cu mătușa mea de acolo rămîn uluitoare: ea nu știe boabă de română și nici de engleză ori franceză, iar eu rup, acolo, cîteva cuvinte din vocabularul de superbază în sîrbă. Și, totuși, ne înțelegem chiar bine dacă ne concentrăm. Sună comic, à la Star Wars și cavalerii Jedi, dar, dacă ne uităm una la alta și ne gîndim la ce vorbim, serios și profund, aproape că ne înțelegem. Eu înțeleg ce spune în mare, pricep cumva fluxul general fără să descifrez fiecare cuvînt în parte (e drept că, uneori, ne mai folosim și de mimă sau pur și simplu arătăm cu degetul obiectele din jur).
Împreună cu fiul meu, am plecat în această expediție de reconstituire a unui trecut afectiv și dureros, în același timp. Ne-am cumpărat bilete de tren și, prea devreme fiind, ne-am dus să luăm un soi de brunch la un restaurant ce părea tipic sîrbesc de pe lîngă gară. Mai știam la ce să ne așteptăm și din călătoriile precedente în Belgrad, dar și pentru că tot fusesem pe la Taverna Sîrbului din Sinaia. Fiul meu e vegetarian și ne-am gîndit că nu va avea ce să mănînce acolo. Dar ne am înșelat. Chiar dacă restaurantul avea poze cu cupluri drăgăstoase în costume populare, în relief pe pereți, și majoritatea meselor erau ocupate de familii extinse, de genul tată, mamă, copii și părinți/socri, totuși meniul excela și în feluri vegetariene. Puține se compară cu celebrul kajmak și cu salata lor de ardei cu brînză – fie iuți, fie nu. Înapoi la gară, ne-am trezit într-un tren cochet și albastru, în care stațiile erau scrise și anunțate în sîrbă și engleză, pe două voci chiar, una feminină, una masculină, și în care toaleta arăta și se manipula ca pe nava Enterprise.
Odată ajunși în Novi Sad, care mi-a adus aminte un pic de Brașov și Sibiu, am căutat blocul desenat de mătușa mea. Am ajuns în Piața Libertății și fiul meu l-a identificat. Era, practic, singura clădire de locuit situată chiar acolo, în piața centrală. Un bloc galben, lung și cu colțuri rotunjite, destul de înfloritor și azi, în care, la etajul al doilea, prin anii ’70, luasem eu notă (atît cît mă duceau mintea și simțurile mele de la 3 ani) de identitatea mea sîrbească. În diagonala căruia se află, în continuare, piața cu porumbei.
Am petrecut destul timp în sînul unei familii, de fapt, foarte apropiate, de care am stat despărțită ani de zile și de regimuri politice absurde. Am vizitat mormîntul tatălui meu, care se află la Belgrad și pe care a crescut un brad dacă nu chiar uriaș, măcar rotofei: tot era obiceiul, la noi acasă, mai de drag, mai de lene, să ținem pomul de Crăciun pînă prin aprilie. Și am început, măcar, să-mi cunosc rudele cu care descopăr că am destule în comun. Desigur, e loc de mult mai mult.
Foto: wikimedia commons
