O zi
Multe zile sînt din categoria celor cenușii. Sau, cel puțin, din categoria celor pe care le percepem drept cenușii, stările noastre învîrtindu se în jurul acestei nuanțe. Altele, însă (cele mai multe), au și cîte un silver lining, din cenușiul lor se întrezărește măcar un apus formidabil sau un copac pe cale să se îngălbenească/înroșească. În sfîrșit, mai există și unele zile, mai puține, de-a dreptul portocalii, mai ceva ca un răsărit pe malul mării.
Altele sînt pur și simplu interesante, într-un mod nu neapărat bun. Și nici formidabil. Pur și simplu ți se întîmplă lucruri, te ia valul (dacă există vreunul), te duce fluxul măruntelor evenimente la care te nimerești spectator și, vag, actor. Recent, am avut o astfel de zi. O zi în care, de fapt, eram pregătită să nu mi se în-tîmple mai nimic. Și nu mi s-a întîmplat nimic formidabil, doar că am fost prinsă în tăvălugul lucrurilor unuia și altuia, în mare parte persoane necunoscute, aleatorii. Am plecat să rezolv o chestiune practică, nu foarte plăcută. În întîrziere fiind, am comandat un taxi.
În cele din urmă, un taxi se hotărî să ia și comanda mea: am văzut, cu surprindere, că era o doamnă. Nu mai dădusem de mult peste vreo șoferiță. Acum se anunțase una. Mașina a venit la timp. Șoferița avea un look atrăgător într-un fel: era foarte subțire și ușor trecută, deși avea încă trăsăturile aproape intacte, plus o notă de vulgaritate abia ghicită, mai curînd indusă, și vag jerpelită. Vorbea asiduu la telefon și nu s-a întrerupt nici cînd am intrat. Pînă la urmă, eram și eu femeie, una de-a ei.
Am încercat să-i fac semne cam unde aș vrea să ajung și, dacă am văzut că asta e încă imposibil, măcar să deschidă un geam, căci era înăbușitor. Ea însă era atît de preocupată de propria ei conversație, încît cu greu m-a auzit. Vorbea cu o doctoriță despre o problemă ginecologică a unei prietene: problema părea gravă, doctorița o îndruma, șoferița replica pasional, dar prompt. Am înțeles, încet-încet, că era vorba de o femeie gravidă, care avea și un fibrom uterin. Trebuia să meargă la ginecolog de urgență.
Șoferița a terminat, în cele din urmă, conversația cu doctorița și a pornit taxiul, cu mine, tot mai tăcută și mai resemnată, pe scaunul din spate. Mergea încet și greoi, preocupată de povestea de la telefon. Mi-a spus despre ce era vorba, în timp ce am reușit s-o conving să deschidă un geam și i-am sugerat, aproape șoptit, o cale pe care s-a apuce. Era vorba de o fostă verișoară prin alianță, din provincie, care, după ce se despărțise de vărul șoferiței, cu care înțeleg că avea copii mari, rămăsese gravidă cu altcineva. Am înțeles parțial povestea, cert e că șoferița era foarte afectată, spunea că ține cu adevărat la verișoara pe care restul familiei o marginalizase. Apoi chiar a vorbit cu respectiva verișoară și a consolat-o într-un mod tare înțelept, aș spune: „Lasă, fată, că prin asta n-ai trecut, trebuie să treci și prin asta, e un timp pentru toate…“ Apoi s-a întors la mine, conducînd iarăși încet și cam pe pilot automat, și mi-a spus că fetei ăsteia, săraca, îi e rușine că i se întîmplă asemenea lucruri la vîrsta ei, cînd are copii mari.
După oarece timp în care a mers mai curînd instinctiv pe unde am ghidat-o, m-a întrebat, cam pe la jumătatea drumului: „Dar, de fapt, unde trebuie să ajungem?“ A înțeles, în sfîrșit, destinația și mi-a spus că urmează să vorbească la Maternitatea Giulești pentru verișoara ei. Tocmai atunci m-a sunat doamna la care trebuia să ajung, spre care, cu chiu, cu vai, mă îndreptam, să-mi spună că nu mai e cazul să vin, e prea tîrziu. Șoferița abia prinsese traseul, eram pe făgaș. Nu i-am mai spus nimic, era prea afectată de povestea verișoarei, am lăsat-o să mă ducă la destinația care se fîsîise și i-am dat telefoanele ginecologului meu.
De acolo, trebuind să ajung în altă parte, am hotărît ca, totuși, să nu mai iau taxiul, ci tramvaiul. Tramvaiul 1, care străbate cu glorie o mare parte a Capitalei, trecînd și prin locurile copilăriei mele (pe la Șura Mare), aproape de Mall Vitan, și în Piața Victoriei, dar și la AFI Cotroceni, unde urma să ajung. M-am urcat în condiții aproximativ decente, tramavaiul aglomerîndu se tot mai rău pe parcurs. Pe scaunul din fața mea stătea o fată de-a dreptul frumoasă, cu un bebeluș atît de mic încît ți era și frică să te uiți la el. Copilul stătea lipit de pieptul ei, într-un soi de ham, și avea trăsăturile delicate, de porțelan. Ea îl ținea cu un drag implicit și, în ciuda contextului ce devenise aproape agresiv, vorbea non-stop la telefon. Întîi a spus cuiva că se îndreapă spre facultate. Se ducea la cursuri cu copilul. Făcea tot ce eu, o mamă deloc cool și speriată, nu reușisem niciodată. În același timp, vorbea cu tot soiul de oameni de afaceri despre o casă veche pe care își doreau s-o cumpere și s-o renoveze. Vorbea cu calm, grație și persuasiune.
Dar în tramvai mai erau și alți pasageri. Despre ei, data viitoare.
