Cu bicicleta, minuscule zboruri

Sînt zile în care pur și simplu te apucă dorul de ducă. Desigur, e primăvară, pomii înfloresc, e ceva în aer. Lucruri cunoscute, dar care încă funcționează. Cînd bate vîntul ăla dinspre Răsărit, vorba lui Mary Poppins, sau măcar o briză care să-ți amintească de el, îți iei bicicleta și o pornești.

Nu fac parte dintre curajoșii care merg cu bicicleta pe carosabil. Ci dintre prudenții, ca să nu spun lașii care merg pe trotuar, pe unde mai sînt benzi pentru biciclete sau unde trotuarele sînt mai late, și prin parcuri. Mi-am făcut niște trasee în funcție de condițiile astea. Odată traseele stabilite și odată pornită la drum, senzația de libertate se instalează automat.

Se instalează în ciuda, uneori, a realității. Pe drumurile astea sînt, din cînd în cînd, și locuri înguste, înțesate de oameni, pe care trebuie să le parcurgi ca să te bucuri, iar, de libertatea spațiilor largi. Sînt precum obstacolele din basme: nu e vorba de mări învolburate ori de munți de netrecut, ci de oameni care se grăbesc de la serviciu spre casă, cu sacoșele lor cuminți, și aleargă, reglementar, după autobuze. În aste cazuri, drumurile libertății se intersectează cu potecile inițiatice. Inițiatice în sensul că, dacă vrei să ai acces civilizat pe ele, fără să-i sperii pe trecători și fără să te simți tu însuți lezat în senzația ta de zbor, trebuie să mergi încet și calm, fără să te simți frustrat. În momentele alea, dezvolți un soi de sentimente calde, de protecție (deși, știu, nimeni nu are nevoie de ele), pentru oamenii pe care-i ferești. Și un soi de îndemînare neștiută de a te strecura printre ei, ca și cum ai trece frontiera pe poteci singuratice în vreun război.

Cînd scapi de strîmtori și probe, poți să-ți iei zborul aproape de a binelea. E adevărat, atît cît îți permite bicicleta, care e departe de a fi vreun Chitty Chitty Bang Bang (e o bicicletă obișnuită, cu roți subțiri, fără supraputeri aparente). După a doua traversare simți că te îndrepți spre libertate, deși drumurile încep cu niște hîrtoape. Dar după hîrtoapele alea încep tufișurile și desișurile, se întrevede un colț de sălbăticie. Sînt locuri, pe la marginea drumului, de unde poți vedea în zare ceva ce poate aduce cu un aproape nesfîrșit. Iar apoi urmează apa, fie că e ea doar Dîmbovița. Dar și aceasta, la anumite ore și din anume unghiuri, e fermecătoare și neașteptată. Fie e idilică pe linia jucăușă, cu cele cîteva rațe ale ei care plutesc gureșe și cei cîțiva pescari ce șușotesc pe margine, în așteptările lor. Fie de-a dreptul dramatică pe la apusuri, cînd în ea se reflectă altfel toate cele, lumini și clădiri laolaltă. În ambele situații, ba chiar și în altele, în care apare pur și simplu mohorîtă, e o plăcere să te vînturi pe malurile ei.

La un moment dat, dai de cam singura terasă de pe malurile ei. Și-ntotdeauna cînd treci pe lîngă ea și-i vezi pe cei cîțiva oameni bînd ceva la butoaiele de afară sau hlizindu-se înăuntru ți se pare că acolo trebuie să fie ceva extraordinar, mare atmosferă. E ca atunci cînd te uiți, în trecere, pe geam, în casele altora ce-ți ies întîmplător în cale, și totul pare un tablou perfect, în care ți-ar plăcea să intri, dar știi că nu ai voie. Interdicția îl face cu atît mai apetisant. E drept că am mîncat și băut ceva acolo, de vreo două ori și, de fapt, nu fost mare lucru. Dar de cîte ori am retrecut cu bicicleta, sentimentul a revenit.

După Dîmbovița, ceva mai departe, te poți pierde prin Parcul Tineretului. Acum mi se pare uriaș și umbros, deși țin minte că, în copilăria mea, era aproape complet lipsit de umbră și nedezvoltat. Odată intrat în parc, ai traseul tău. Din care, la un moment dat, te oprești în fața unor copaci dantelați care se proiectează pe cer. Copacii sînt frumoși în sine, dar hazul, mai bine zis poezia lor, le vine de la mierle. Sînt înțesați cu mierle, care cîntă ca nebunele, non-stop. Concertul lor suav se suprapune, uneori, cu croncănitul ciorilor și ciripitul vrăbiilor. Nu mi se pare că se bruiază unele pe altele, ci că își au rostul toate, așa combinate. Pot sta cu minutele (ca să nu spun cu orele) să le ascult.

Merg mai departe, spre lac, unde o rață cu puii ei aurii iese țanțoșă din apă. Cîțiva gîscani se-nfoaie semiaferați către oamenii de pe margine. Și undeva mai în larg, două-trei lebede plutesc indiferente.

Totul pe fondul exploziei de pomi înfloriți. Și, printre ei, al exploziei de oameni care, brusc, folosesc parcul nu doar poetic, pentru plimbări, ci chiar pentru sport. Am fost uimită să văd cîtă lume de toate vîrstele face sport. Nenumărați semeni de-ai noștri aleargă în adidașii lor roz ori galbeni prin jurul lacului și tot mai mulți dau ture cu biciclete sau trotinete. La care se adaugă veșnicii plimbători de cîini, în general mici, parcă mai vioi ca altădată.

Printre toți acești actanți ai unui tablou devenit, brusc, însuflețit pare firesc să te pierzi, odată cu briza de primăvară. Fără prea multe observații și cuvinte.

Foto: flickr