O lume mai curînd feminină
În ultimul timp, nu știu cum se face că, pe unde mă învîrt, am de-a face în special cu persoane și personaje de sex feminin. Probabil că felul meu de viață e „de vină“ (deși nu e vorba de vreo vină). Sau, pur și simplu, lumea s a schimbat și femeile sînt mult mai prezente în toate cele. Ori e o chestiune de opțiune, măcar subconștientă.
Nu a fost așa de la început. Și prin „început“ mă refer la copilăria mea. Deși, dacă stau să mă gîndesc bine, și atunci lumea din jurul meu era preponderent feminină: de mine se ocupau, cel mai mult, mama, bunica mea și mama nașei mele, Oca, vecină de-o viață cu bunicii mei. E drept că, pe atunci, și bunicul meu era prin preajmă, chiar contribuind direct la bunul mers al treburilor mele de bebeluș – mi-a povestit cum îmi spăla scutecele, cu apă rece, pe atunci neexistînd pamperși, iar apa caldă, la casă, fiind o problemă. Și tatăl meu era pe acolo, ca un fel de instanță ocrotitoare. Dar cele trei doamne gestionau problema (bebelușului) practic.
Am crescut, desigur, și, chiar dacă mama mea a rămas „șefa“ operațiunilor, în trio cu bunica și cu Oca, tatăl meu a pătruns tot mai puternic în lumea mea. Imaginea mea ideală despre copilărie e, în cea mai mare parte, următoarea: tatăl meu și cu mine la o uriașă masă plină de hîrtii, cărți, cafele, dosare și o scrumieră în apartamentul nostru înghesuit, dar perfect din Șoseaua Giurgiului – el, scriind, lucrînd la ale lui, și eu desenînd. Fiecare creînd lumi, pe măsura posibilităților noastre.
În tot timpul ăsta, însă, sau mai curînd în intermezzo-urile dintre aceste activități creatoare, mama, bunica și Oca patronau lumea reală. Mama mea mă ducea la o grămadă de activități pe care trebuia să le urmeze un copil educat, estetic și intelectual, în timp ce bunica gătea zilnic și se ocupa de bunăstarea mea fizică propriu-zisă. Oca făcea și ea parte din peisaj, era, inițial, un soi de bunică alternativă – mă lua din cînd în cînd la ea acasă, mă hrănea cu lucruri pe care bunica mea hipercorectă nu le-ar fi introdus în alimentația rațională, precum puiul pane, mă familiariza cu religia catolică (religia ei) – de fapt, pînă una-alta, mai singura religie la care am avut acces, care la vremea respectivă avea aproape o singură formă de manifestare: „Înger, îngerașul meu“, rostit înainte de culcare.
La activitățile zilnice aveam de a face cu o mulțime de profesoare: cea de engleză, doamna Pintea, care conducea o grădiniță particulară, era, desigur, o persoană de sex feminin; doamna Marton, cea cu care făceam gimnastica și care avea grijă ca postura mea încovoiată să tindă, măcar, spre una verticală, era o reprezentantă a aceluiași sex; Tanța (da, știu, nume lipsit de imaginație), cu care făceam exercițiile de ochi pentru un strabism care ulterior s-a dovedit a fi fost imaginar, era chiar întruchiparea variantei soft a feminității.
E drept că ele compensau cu prezența tatălui meu, creator de lumi și mituri, și a bunicului meu, bărbatul de casă, curte și grădină prin excelență. Care ar fi corespuns imaginii standardizate a Bărbatului din clișee și din literatura ce face uz de ele, dacă nu ar fi fost excesiv de taciturn. Dacă nu s-ar fi retras într-un mod discret, dar hotărît, în lumea lui, o lume independentă și doar parțial integrată în micile treburi cotidiene, pe care le îndeplinea cu grație, dar și cu un soi de suprarealism. Obiectele ieșite din mîna lui, pe care le repara sau chiar le crea, în cadrul a ceea ce azi am numi „activități out-door“, nu erau deloc perfecte, ci mai curînd înduioșătoare prin urîțenia lor, totuși funcționale.
Cu asemenea modele masculine, neconvenționale, am înțeles că poți interacționa cu bărbații, cu ciudățeniile lor cu tot, doar că trebuie să-i înțelegi și să-i tolerezi. Datorită tatălui și bunicului meu, nu mi-a fost frică să mă împrietenesc cu bărbați, să vorbesc direct cu ei. Nu am făcut genul ăsta de deosebiri între bărbați și femei. Precum nici pe cele legate de treburile casnice, pentru că și modul de a le îndeplini pe acestea, în familia mea, era aleatoriu și nicidecum discriminator la adresa doamnelor. Ceea ce am înțeles, însă, din aceeași familie și din experiențele următoare a fost că, cel puțin în „micile“ treburi legate de casă, gospodărie, familie, copii (mici, dar care se pot extinde la infinit), femeile sînt mai eficiente. Mai eficiente și pentru că cele mai multe dintre ele le valorizează altfel, le pun înaintea altor datorii, precum cele profesionale, și le acordă o atenție mai minuțioasă și, pînă la urmă, mai reală.
Evident, asta nu se poate generaliza, poate fi valabil doar pentru unele femei, iar reversul – pentru o parte din bărbați. Am observat numai că cel puțin eu, una, îmi pot rezolva, mai eficient și cu mai mult sprijin, treburile, mici sau nu, într un univers feminin. Circumstanțele mele personale au contribuit la asta, desigur. Toate acestea mi-au reatras privirile, însă, în timp ce încercam să duc la bun sfîrșit cîteva activități utilitare azi, în plin secol 21, și ciocnindu-mă iarăși de aceeași lume preponderent feminină. Despre care voi continua să povestesc.
