De-a dependenţele şi copilăritul
În situații neplăcute, de cele mai multe ori, cazi în diverse dependențe. Cele mai obișnuite sînt, desigur, cele alimentare, de toate felurile, alcoolul, uitatul la filme și seriale proaste – printre altele. Uneori, cînd ești excesiv de deprimat, primul gînd e să deschizi frigiderul și să inventariezi ce e-n el. O privire fugară, dar atotcuprinzătoare, în plină culme a anxietății, te face să ai jalnicele revelații ale unor combinații de mîncăruri halucinante, de multe ori de-a dreptul scabroase, precum, habar n-am, mere cu mămăligă și ciocolată, eventual și cu puțin ketchup pe deasupra. Ori ridichi (multe ridichi) și coniac. Da, știu, sună cît se poate de nașpa, dar gusturile omului asociate cu diverse paliere ale deznădejdii deschid căi nevisate. Sau, cel mai clasic, comfort food, valabil întotdeauna: o supă de roșii din pachet, plină de E-uri, cu gustul sărat-călduț al copilăriei comuniste, dar fericite, o porție de cartofi prăjiți cu total nesănătosul sos de usturoi, sărați și bombă calorică, dar care încă-ți mai pot da senzația unei vieți fără de griji și la adăpost.
Efectele de după combinațiile de mai sus și altele asemenea pot fi dezastruoase: gastrita acută e cel mai simpatic dintre ele. Pe termen lung, oricît de lipsit de nuanțe sună, se profilează obezitatea. O obezitate perfidă, care vine pîș-pîș, te învăluie din spate și din părți, azi mai adaugă un kilogram, mîine încă unul… Pînă cînd ajungi, dacă ești femeie, de pildă, să devii ca o cocă sau ca un lut din care creatorul abulic încă nu s-a hotărît ce să facă, o mai modelează pe ici, pe colo, leneș, și anume în punctele, de astă dată, neesențiale. Cu alte cuvinte, ajungi să-ți pierzi forma și sensul trupului altădată etichetat drept feminin. Devii un balon aproape, apoi de tot un balon umblător simpatic: simpatic pentru că tot amestecul de comfort food de pe dinăuntru te face, în tot acest timp, să te simți ceea ce tu crezi că se numește fericit – o fericire sărată, mult prea ostentativă și facilă pentru a fi pe bune.
Dacă alegi dependența de băutură, pe de altă parte, lucrurile sînt mai rafinate. La început, e o simplă chestiune de joacă sau imagine: combinată cu cea de imagine facilă, din filme și seriale de aproximativ doi bani, în care, în scenele de trecere de la unele pline de pasiuni la altele pline de pasiuni, cîte un personaj feminin înfruntă necazurile cu cîte un pahar de vin roșu în mînă, afișînd o mină meditativă. Sau unul masculin, cu unul de whiskey, dîndu-l în general pe gît mai dintr-odată. Ori un el și o ea savurează împreună cîte un pahar la o cină romantică sau preromantică. Te uiți la film și, vrînd să intri în atmosferă, îți pui și tu un pahar dintr-o sticlă de vin cu o etichetă abstractă, cvasi-intelectuală. Filmul înaintează, pe aceeași cărare bătătorită, tu sorbi din paharul încărcat de conotații sentimentaloide. Dar riști ca și după ce se termină filmul, după ce paralela cu imaginea s-a încheiat, să mai tînjești după gustul elixirului rubiniu. Și, în timp, să devii un ins cu un creier (ca să nu mai vorbim de ficat) îmbibat într-o licoare care te face să nu mai vezi nimic prea clar și lucid. Și să fii mai indiferent la toate, crezînd că merg oricum.
Dar există și dependențe mai simpatice. Cea de filme și seriale, cum spuneam, care și ea riscă, uneori, să devină nocivă. Sau cea de mișcare, chiar alergare, à la Forrest Gump: cînd ești supărat sau pur și simplu ai vreun gînd sîcîitor care-ți dă tîrcoale ca un bărzăune, cel mai bine e să ți iei picioarele la spinare. Nu e nepărată nevoie să alergi, poți pur și simplu să mergi, să înaintezi calm, dar hotărît, trăgînd cu ochiul la lumea din jur. În mers, totul pare cu atît mai interesant cu cît nu apuci să cunoști îndeaproape majoritatea lucrurilor pe care le vezi. Ele rămîn învăluite într-o aură de mister sau măcar poleite de cea a unui apus timpuriu de toamnă tîrzie.
Dar cea mai simpatică dependență, după mine, e cea de chestiunile copilăriei. Probabil o soluție pentru cei care au avut o copilărie fericită sau măcar normală, netraumatică. Dragostea pentru kitsch-ul dulce nu pe linia romantică, ci pe cea ludică: un ursuleț de pluș, un îngeraș-amoraș de Crăciun și nu numai, o surpriză din ouăle Kinder sau de la McDonald’s, o carte poștală în relief, un caiet cu prințese și zîne, o carte cu Paddington sau Mary Poppins, filmul Bambi a enșpea mia oară… Toate astea, dacă nu exagerezi, atîta timp cît le așezi fix la locul lor și nu devii un nebun care și umple casa de asemenea fleacuri și care nu ratează nici o noutate în domeniu, îți pot aduce confort și consolare. Te poți refugia în galben-portocaliul lor pufos ca sub o plapumă rezistentă la lumea reală. Nu e deloc ideal, dar nici atît de periculos ca în cazul altor dependențe. Evaziunea în ludic te poate „salva“, fără să te transforme excesiv. Și, în cel mai bun caz, chiar stimulîndu-ți un anume tip de imaginație.
