Viaţa-n poze
Statul pe Facebook, cu siguranță, te deformează. Ajungi, în anumite momente și perioade, să fii mai atent la imaginea ta de acolo decît la viața reală. (Desigur, chestia asta nu e valabilă pentru toți și nu întotdeauna.)
În acest scop, vrînd-nevrînd, cumva subconștient și, repet, doar în perioadele obsedate (!), sfîrșești prin a percepe realitatea din jur ca pe un potențial album. Pe unde te duci, nu mai vezi lucrurile în sine, ci îți imaginezi cum le-ar sta în poze.
Sînt mai multe categorii de imagini care s-ar potrivi în lumea ta falsă. Pardon, semi-adevărată. Mai întîi, cele cu tine însuți/însăți. Complicată poveste… Nimeni nu poate spune despre sine că e perfect. Fiecare își cunoaște, mai bine decît oricare altul, imperfecțiunile, unghiurile nefericite din care nu ar vrea niciodată să apară într-o poză. Rotunjimile nedorite de care nu mai are cum să scape (sau cel puțin așa pare). Asimetriile, dizarmoniile, inconsistențele. Ca atare, singurele poze posibile sînt cele pe care ți le faci singur sau pe care ți le face altcineva sub supravegherea ta (mai greu). Instantaneele făcute, cu diverse ocazii, de entuziaști fac mai mult rău decît bine. În sensul că în ele nu vei apărea niciodată din semiprofilul ideal care-ți face fața mai puțin rotundă, nici la distanța acceptabilă ca să nu se vadă chiar toate ridurile. Așa că n-ai decît ca, la orice eveniment colectiv, să fii vigilent cu inițiativele celorlalți, terorizîndu-i cu afirmația, repetată, că nu vrei să te pună pe Facebook, și cu atît mai mult să te tag-uiască fără acordul tău. La care se adaugă selfie-urile pe care ți le poți face, chiar și pe cele demodate, prin oglinzi – riscul fiind să apari într-o atmosferă indecentă și, pînă la urmă, penibilă de toaletă. (Din care doar o doză de autoironie te mai poate salva.)
Urmează pozele de familie. Astea, de obicei, îți ruinează orice sărbătoare. Pentru că, în loc să trăiești momentul în realitate, în prezent, să te bucuri de tortul în care suflă copilul și de prezența pe lîngă tine a vreunui bunic, tu ai învățat să trăiești în diacronie: nu savurezi clipa în sine, ci ești mereu cu gîndul la următoarele, anticipezi agil ca să poți fi pregătit cu telefonul. Cine știe, poate tocmai în clipa următoare se va ivi momentul adecvat care-i va aduce familiei tale imaginea ideală pe Facebook. Imagine care să nu fie nici prea idilică (prea multă siropoșenie pare falsă, bate la ochi), nici prea convențională (mereu trebuie să găsești cîte o chichiță care să te diferențieze de alte familii la evenimente asemănătoare, pentru că tu nu ești ca toată lumea). Și așa, în timp ce tai tortul cu pirați al băiețelului tău care face trei ani, ești parțial cu gîndul acolo și parțial la momentul următor, cînd copiii se vor duce să se joace la bile, și deja ai în minte cam din ce unghi îți poți surprinde odrasla perfectă scoțînd capul din amalgamul colorat.
Cînd mergi pe stradă, Facebook-ul se deplasează odată cu tine. Cam orice vezi e realitate, dar și imaginea ei. Observi un anunț caraghios, repede mintea procesează: l-or mai fi pus alții pe wall înaintea ta? E destul de neobișnuit? E destul de ironic? Ce comentariu ai putea face fără să fii ridicol, fără să fi spus prea mult, dar nici prea puțin și avînd și o fărîmă de înțelepciune și filozofie existențială? Vezi o pisică și imediat o evaluezi: e tărcata clasică, OK, s-a mai văzut. Dar în ce poziție stă? Cum se uită la mine? Cum își ține coada? Dacă întrunește punctajul peste medie la toate aceste complicate criterii, are o șansă să fie pe wall-ul tău și să adune like-uri.
Pe stradă există mai multe „abordări“. E cea informativă, în care prezinți, pur și simplu, lucruri din jur. Graffiti, de pildă. Case și ferestre altfel. Cea civică, în care semnalezi nereguli. Cea ironică, în care dai în vileag absurdul diverselor situații. Și cea poetică.
Aici mă opresc mai mult și îndrăznesc să schimb, puțin, registrul. Uneori mi se întîmplă să văd în jurul meu, mergînd pe stradă, pur și simplu lucruri care mă impresionează. Un pom printre ale cărui crengi apune soarele. Trei ciori pe o creangă, uitîndu-se la mine. O bucată de cer printre blocurile cenușii cu dungi bleu, roz, indigo, portocalii sau/și galbene. Cerul reflectîndu se în apă într-o simetrie perfectă. Un vîrf de munte în nori. Înserarea printre case vechi. Luna care abia se ițește. Un copac creponat înțesat de vrăbii.
Și lista ar putea continua aproape la infinit. Cert e că, atunci cînd vezi asemenea imagini care chiar te emoționează, se duce toate chestia cu anticiparea și diacronia. Nu mai ești conștient de „amenințarea“ Facebook-ului. Te bucuri de ce vezi în jurul tău, chiar dacă percepi realitatea în sine, dar și ca imagine. Emoția și trăirea estetică reală alungă falsitatea și calculul. Da, faci și poze lucrurilor impresionante din jur, dar le faci trăindu-le de adevăratelea. Cred că e o combinație care funcționează și prin care ne mai putem scuza doza de exhibiționism. Întrucîtva, benign.
Foto: flickr
