Zile libere şi găuri negre

Vorbeam, mai demult, despre vacanțele „obligatorii“, în care „trebuie“ să mergi ca să fii în rîndul lumii. Uneori, la fel se întîmplă și cu week-end-urile. Ți se dau niște zile libere și trebuie să le umpli. Știu, e o bucurie să ai zile libere. Dar, pentru oamenii care lucrează mult acasă, o zi liberă nu are aceeași semnificație ca pentru cei care și petrec zece ore la lucru. E, totuși, diferită de cele lucrătoare: măcar pentru că, atunci, membrii familiei sînt, cel puțin teoretic, cu toții acasă, împreună. Că te poți vedea cu prieteni care, altfel, au programe imposibile. Sau că te poți lăsa în voia unor acțiuni pe care, altfel, nu le-ai putea face ori nu ți-ar veni să le faci. Precum mersul la piață, la film sau la biserică – evident, nu toate pe același plan și deloc din aceleași motive.

O zi liberă se deschide imensă în fața ta. Interminabilă. Infinită. Plină de promisiuni. Cînd încă nu e destulă lumină afară și aerul te lovește, rece, ea te așteaptă precum un cadou bine și strîns împachetat, cu fundă pe deasupra. Te trezești, îți faci tabieturile de dimineață și, în aburul cafelei, te așezi la masa de scris. Mintea ta freamătă, se încheagă lucruri acolo, cuvintele se înlănțuie într-un fel de ciorchini, ciorchinii încep să mustească de idei și trec unii pe lîngă alții precum niște comete, ratîndu-se la milimetru. Și dau naștere, în cazurile cele mai fericite, unor galaxii în care ideile și frazele se așază și strălucesc în felul lor, coerent.

Alteori, desigur, există pericolul găurilor negre. Unele segmente sau fluxurile de logică tind să se revolte împotriva ordinii sau, pur și simplu, să uite de ea și să se prăbușească în niște găuri negre în care, brusc, s-au transformat. În atari momente, respectivele găuri negre devin vizuina-tunel a iepurelui din Alice in Wonderland și deschid căi ispititoare spre universuri paralele uitate. Ispititoare, dar, uneori, fără sfîrșit în ramificațiile lor. Vrei să scrii ceva, dar îți dai seama că, pentru a duce proiectul la bun sfîrșit, trebuie să mai citești. Scrii despre amoruri? Atunci, îți zici, afundîndu-te tot mai mult în tunelul negru-strălucitor și alunecos al posibilităților nebănuite, trebuie să citești, printre altele, și volume de cultură populară în domeniu. Unele mai vechi, altele mai noi. De pildă, seria Twilight (Stephenie Meyer) a fost „de referință“, la vremea ei (2005, deja altă epocă), în domeniul iubirii fantastice și ușor horror. Da, adolescentină și de bandă desenată. Dar numărul de fani, dacă nu altceva, o îndreptățește să intre, marginală, ce-i drept, pe lista ta despre iubiri. Deși pornești cu prejudecăți, găsești pînă și-n ea cîteva pasaje care te pot pune pe gînduri, despre suferința din dragoste care duce la moarte vie în absența iubitului. Și apoi e simpatic cum fiecare dintre băieții/bărbații de care se-ndrăgostește eroina romanului, Bella, se dovedește a fi, de fapt, un monstru (chiar dacă nu ucigaș de oameni). De aici se poate comenta varianta contemporană a „Luceafărului“, cu posibila abordare feministă cum că în fiecare bărbat, dacă îl cunoști mai bine, zace un monstru (depinde doar de care).

La fel, îți zici că, dacă vrei să scrii despre amoruri și cultura populară, e bine să vezi multe din comediile romantice. Și nu știu cum se face că, de fiecare dată, le reiei pe aceleași. Fără urmă de motivație estetică, așa cum ai alege mereu același tip de înghețată, să zicem de cocos, pentru că doar aia îți place. Vezi pentru a 30-a oară It’s complicated (Nancy Meyers, 2009), cu Meryl Streep, Alec Baldwin și Steve Martin. Și rîzi pentru a nu știu cîta oară la scena din hotel, în care cei doi foști soți se întîlnesc să facă dragoste ilicită (el fiind recăsătorit cu persoana pentru care își părăsise nevasta), în timp ce fiica lor și viitorul ginere se-ntîlnesc să-și planifice nunta în holul aceluiași hotel, iar ginerele vede și trăiește tot ce se-ntîmplă (inclusiv vizita doctorului care e chemat cînd personajului lui Baldwin, fostul soț adulter, i se face rău).

Sau, în varianta mai explicit comedie romantică cu mesaj feminist, Something’s Gotta Give (Nancy Meyers, 2003), cu Diane Keaton și Jack Nicholson, în care rețeta „îmblînzirii“ bărbatului aparent veșnic burlac, cinic și Don Juan e aplicată într-un fel deștept, care include un infarct ca mijloc de reconfigurare a valorilor și un iubit mai tînăr ca stimulent. Ori, în varianta și mai light, Mamma Mia! (Phyllida Loyd, 2008), unde iubirea și copiii sînt tratate mai liber, dar feminist: Donna, eroina interpretată tot de Meryl Streep, își descrie cele trei relații amoroase din tinerețe, în jurnalul ei, cu dot… dot… dot (puncte, puncte), iar la nunta fetei ei apar trei posibili tați, și nu unul. E adevărat că în final rămîne cu cel mai aproape de un Prince Charming macho dintre ei, și anume cu Sam (Pierce Brosnan).

Lista posibilelor devieri de la fluxul zis principal, mai frivole deocamdată, e doar la început. Vor mai urma.