Lumea idilică şi schimbarea
Mi-am imaginat, mult timp, existența ca-n cărțile pentru copii sau ca-n serialele de la Hallmark: o comunitate nu foarte mare, de genul celei din Stars Hollow, orășelul din Gilmore Girls, în care toți se cunosc cu toți și aproape nimic nu se schimbă vreodată. Cînd vor să mănînce, merg cu toții la Luke’s Diner, unde comandă mereu aceiași burgeri, aceleași clătite și aceeași cafea. Dacă își propun să cumpere ceva, se duc la magazinul lui Taylor Doose, care e și primarul locului. Dacă vor să danseze, se îndreaptă către școala lui Miss Patty. Ca să cumpere antichități, către magazinul doamnei Kim. Pentru a-și repara mașina, către garajul lui Gypsy. Și așa mai departe. În orășelul respectiv, cu nume simbolic, toți sînt amici cu toți și, deși există niscaiva bîrfe și oarecari conflicte, toate acestea nu depășesc un anumit prag, un prag al confortabilului, fiind mai curînd comice decît dramatice. Cînd privești serialul, mai că nu-ți vine să crezi că vreunul dintre personaje poate evolua, poate îmbătrîni sau părăsi locul. Ai senzația că Luke va rămîne mereu îndrăgostit de Lorelai, fără să facă vreun pas în acest sens, că Rory nu va crește niciodată, nu va mai pleca la facultate și că va rămîne veșnic cu Dean, că toți membrii comunității vor trăi pînă la adînci bătrîneți.
Nici în serial nu se întîmplă așa, chiar și acolo personajele evoluează, se schimbă, pleacă, îmbătrînesc, ba chiar și mor. În realitate, de astă dată, așa cum s-a întîmplat cu actorul care-l interpreta pe tatăl lui Lorelai, Edward Herrmann, care a murit în 2014 și nu a mai apucat să joace în Gilmore Girls: A Year in the Life, o reluare și o posibilă încheiere a serialului în patru episoade. Urmărirea acestui sequel, în loc să mă bucure, pe mine, una, spectatoare fidelă de altădată, mai curînd m-a destabilizat: aproape nici unul dintre personaje nu mai arăta ca înainte, mai toate aveau burtă sau chelie, erau dacă nu de nerecunoscut, măcar cu schimbarea întipărită pe fețele și trupurile lor.
În serial se întîmplase așa cum se petrecuse și-n propria-mi viață: schimbarea învinsese. Dacă Făt-Frumos din „Tinerețe fără bătrînețe“ nu a putut trăi cu ea, noi sîntem obligați să o acceptăm zi de zi. În casa în care am locuit în anii adolescenței și cu care mă identific cel mai mult, acum e un cabinet stomatologic cu o inscripție alcătuită din litere roșii electronice, care se succed, non-stop, prin fața ochilor indiferenți ai potențialilor posesori de măsele cariate. În fața casei era un salon de cosmetică, la care am mers ani de zile. Acum e un altul, mai somptuos, într un stil kitsch grandoman și plin de spirale. Salonul de acolo s-a mutat într-un loc mai obscur, unde l-am urmat. Doar că am avut surpriza că o parte din doamnele de la cosmetică sau coafură, care mi se părea că vor fi veșnic acolo, au început să zburde spre alte locuri cu același profil, dar mai vioaie. Unde aparatele complicate și pline de promisiuni izbăvitoare, dar și înspăimîntătoare, înlocuiesc într-o oarecare măsură oamenii. Farmacia de la care cumpăram, iarăși, cu anii, din zonă, a fost înlocuită cu un magazin oarecare. E drept că au apărut, prin vecinătate, o grămadă de alte farmacii, dar nemaifiind acolo cele două vînzătoare cu care te puteai sfătui pe bune, totul a devenit acum o discuție strict tehnică și promoțională. Pînă și preotul de la biserica din zonă, pe care-l întîlneam din cînd în cînd la coadă la Angst (care nu mai e chiar Angst), a murit.
E adevărat că, totuși, unele stabilimente și personaje au rămas oarecum pe poziții, întărindu-ți cît de cît senzația de aproximativă și cu variațiuni permanență: cerșetoarea locală a rămas aceeași, deși își mai schimbă locul de pe o parte a bulevardului pe alta; parcatoarea, și ea, cu un zîmbet mecanic, care te recunoaște cînd și cînd, în funcție de stări; doamna de la poștă, care s-a mutat, cu mica ei încăpere cu tot, undeva pe Calea Victoriei; una din vînzătoarele de la Nic-ul care nu mai există, translatată acum la Mega Image-ul de la Eva; vînzătoarea din Piața Amzei (ce vremuri!) – debarcată, de ceva ani buni, tocmai în Piața Norilor, cu care discutăm, mereu, ce ne mai fac copiii și cine ne-a mai murit.
Căci, din păcate și cu riscul de a fi morbidă, o parte din aceste schimbări nu sînt doar circumstanțiale și dintre cele care ne afectează al doilea, al treilea cerc de cunoștințe și împrejurimile, ci și din cele care ne decimează primul cerc și sînt ireversibile. Un timp, pînă la o vîrstă a maturității răscoapte, să zicem, în jurul nostru se formează, pe nesimțite și pe o durată mai lungă, un fel de barieră de protecție, un soi de cerc de foc, pozitiv, alcătuit, în mare, din generația părinților. Care se interpune cumva, opac într-un mod fericit, între noi și neant. Odată cu înaintarea noastră în vîrstă, în cercul respectiv încep să apară niște găuri. Unele persoane din componența lui pur și simplu dispar. Apropierea dintre tine și neant devine aproape directă, obstacolele dintre tine și acesta se tot răresc. Cum poți face față acestei schimbări?
