Pisica din Belgrad
De curînd, am plecat, tot singură, pentru cîteva zile, la Belgrad. Nu am mai fost însoțită și nici dată în grija vreunei familii à la Addams, precum pe vremuri, la Cumpătu. E drept că aici, în Belgrad, aveam familie extinsă și mă aștepta și fiul meu. Totuși, a fost, într-o oarecare măsură, o călătorie pe cont propriu. Și, ca orice astfel de călătorie, a venit însoțită de experiențele, inițierile, dar și de spaimele ei. Începînd cu mersul cu avionul, chiar de scurtă durată. În continuare mi-e greu să fiu total cool în timpul deplasării într-un mediu pe care nu-l stăpînesc – cerul, desigur. Lăsată pe niște mîini în care am toată încrederea, dar care, totuși, nu sînt ale mele. Lipsa controlului (a unei imaginare manete în spatele scaunului din față, de care oricum mă agăț la turbulențe, precum semnalul de alarmă al lui Goe din trenul cu pricina, pe care s-o pot trage și să opresc totul, și să mă aflu iar, într-o clipă, pe pămînt) rămîne, pentru mine, o problemă. Și totuși, de data asta, cel puțin la întoarcere, am reușit, pentru prima dată, să renunț la control. Sau măcar să-l mai reduc. Așezată spre culoar, ca mai de fiecare dată (la geam vezi prea mult, da, te bucuri de peisaj, dar și trăiești prea mult meandrele avionului), m-am uitat să văd cine e omul care se nimerise lîngă mine. Și am răsuflat ușurată: era un domn rubicond, mare în general, cu o figură bonomă. Mi-am zis că dacă, prin absurd, desigur, ne prăbușim, nu s-ar supăra să-l iau de mînă și să cădem împreună. Tocmai atunci domnul mi-a zîmbit, intuind parcă gîndurile mele apocaliptice. Și, ca prin farmec, cumva mi-a trecut frica, deși avionul a continuat să se hîțîne într-o pre-aterizare stîngace. Am zis „Cum o vrea Dumnezeu“ și, pentru prima dată după mult timp, nu mi-a mai fost frică.
La Belgrad am stat la un hotel în centru, de patru stele, dar care a fost mai rezonabil ca preț. Nu știam mai nimic despre el și, acolo unde mă lăsase taximetristul și era scris numele hotelului, se afla, de fapt o curte interioară fermecătoare. Arăta ușor (atît cît trebuie) din alt timp, din altă lume. Prima clădire din curtea interioară era o casă albă, un pic stil, în care se ținea un curs de muzică și dans. Muzica era clasică, iar casa – străjuită de un cîine mic și negru, vigilent, dar nu feroce.
Hotelul era și el în stil să-i zicem clasic, cu mobilă mai veche, colțuri mai domoale și materiale mai calde. La recepție nu era nimeni, ci doar un clopot mare pe birou. Fără să suni, cineva, de undeva din jur, te vedea și venea să te ducă în camera spațioasă, cu un aer vag decadent. Camera mi-a plăcut la fel de mult ca și hotelul, ca și curtea interioară. E drept că nu era foarte curată, am constatat la o doua vedere. Dar îți inspira un soi de încredere instinctivă.
În prima seară, cînd am ieșit cu verișoara mea de acolo și cu fiul meu, ne-am întîlnit, în curtea interioară, în fața școlii de muzică și dans, cu un cuplu de vîrsta a treia, prezentabil. Care venise din SUA, ne-a spus ea, să se stabilească în Belgrad pînă la adînci bătrîneți. Ea avea origini sîrbești și se hotărîse să se întoarcă. Belgradul, cît îl văzuse împreună cu actualul ei partener de origine olandeză, îi părea un oraș prosper și primitor, cu oameni veseli care ies în fiecare seară etc. Verișoara mea, mai realistă și un pic naționalistă și antiamericană (într-o măsură, în ce-i privește, pe bună dreptate), a început să le povestească cum stau lucrurile acolo în mod real, în ciuda cîrciumilor pline: că oamenii nu o duc prea bine nici acum, că Serbia va intra după mulți ani în UE, dacă va intra, și că majoritatea oamenilor nu sînt cei care se văd pe la cîrciumi (deși există o încercare de a face din Belgrad un soi de principală atracție turistică a estului și centrului Europei, care să depășească sau înlocuiască Budapesta), ci cei care stau pe acasă, neavînd destui bani. Poezia momentului s-a dus, cuplul respectiv s-a cam speriat, iar noi am mers la cîrciuma de tapas din ale cărei mese creșteau pomi, integrîndu-ne în partea vizibilă, nereprezentativă și, de fapt, ireală a Belgradului de seminoapte.
A doua zi de dimineață, am coborît, singură, la micul dejun. Teoretic, era pus într-o încăpere întunecoasă, tot de către recepționeră, care era și bucătăreasă, și femeie de serviciu, schimbîndu-și cu rapiditate, ca-n comediile de situații, pălăriile. În fața încăperii era o curte paradiziacă, cu niște copaci care nu creșteau din mese, dar erau perfecți și așa. Angajata multilaterală a hotelului a acceptat să mănînc, singură, afară. În timp ce așteptam acolo să mi se aducă micul dejun pe care nu-l comandasem explicit, ci pur și simplu venea așa, automat, o pisică alb-neagră-galbenă, nu prea grasă, a început să-mi dea tîrcoale întîi timid, și apoi tot mai avid. Se prelingea printre ghivecele de flori în stil pisicesc, între tandrețe și pîndă. Și a rămas pe acolo pînă cînd a venit micul dejun, cu omleta uriașă și multe bucăți de cașcaval, șuncă și salam. Pisica a dat pe acolo, tot mai aproape, în fiecare dimineață, devenind chiar o prietenă, aș putea spune.
Foto: wikimedia commons
