Ea a devenit preferata mea (deși, conform regulilor democratice, nu le-am ignorat nici pe celelalte). Cîțiva ani mai tîrziu, însă, a apărut o minune care, cel puțin aparent, a surclasat-o (de fapt, tot Pippi, căreia îi ziceam Peppy, în varianta mai
În ce consta utopia asta, pe care părinții mei și prietenii lor au reușit s-o păstreze și s-o cultive aproape de-a lungul întregii perioade, pînă ne-a lovit 1989 și am înțeles, abia atunci, ce ni se-ntîmplase, de fapt? În a ne strădui să supraviețuim ca și cum am fi fost într-o lume în care valorile corecte contau și se respectau (pe atunci, aceasta nu era deloc puțin lucru!). În a iubi și a avea prieteni. În a avea acces la cultură, a citi, scrie, asculta muzică, desena, visa și pe atunc
Postul, spovedania, împărtășania, pentru cei care sînt dornici să meargă pe drumul ăsta. Sau, măcar, partea mai laică de ritual, de la shopping-ul prin magazinele de decorațiuni după iepurași fancy pînă la gătitul mielului, cozonacilor, ouălor.
Era bine la petrecerile astea, nu-mi mai doream altfel de sufragerii. Începusem tot mai mult să apreciez ce aveam, ajunsesem într-o lume în care diferitul nu mai era, neapărat, un păcat pentru care să fii judecat. Poate chiar dimpotrivă. Și tocma
Serialele următoare, cele plasate după 2000 și, mai mult, după 2010, nici nu știu cum să le spun, post-postmoderne, folosesc ironia și umorul ca lentile de la sine înțelese prin care putem privi viața. Felul în care personajele se raportează la diverse
Bunicii mei nu erau complet rupți de realitate, în sensul că bunicul meu se ținea, mereu, cît de informat se putea pe vremea în care fake news-urile erau politică oficială (da, n-am descoperit noi, acum, America) – asculta BBC-ul și Europa Liberă pe un foarte vechi radio, din cele ce pot fi văzute acum doar în cîteva palide încercări de muzee ale vremurilor de atunci.
Copiii trebuie lăsați să aleagă. Sigur, dacă ne cer sfatul sau dacă-i simțim nehotărîți, e firesc să-i sfătuim. Dar fără să dăm buzna asupra lor, fără să facem caz inutil de vîrsta și experiența noastră. Iar apoi, dacă intră pe un făgaș, să nu-i împin
Inima lor roșie gonflabilă și-a luat zborul pînă-n vîrful cerului fals al Berărei H. Și a rămas înțepenită acolo, cu toți ochii pironiți la ea, ca un însemn al unui adevărat potențial romantic latent.
La tîrgul de la MȚR, unde sînt, în continuare, cele mai reușite. Din zonă s-au putut lua de la Meli Melo, dar nu a fost același lucru. Le lipseau imperfecțiunile umane, ale mîinilor cvasi-tremurînde din spatele lor. Mai nou, am auzit chiar, de la o
Să te revolți, veți spune, sună nelalocul lui, dramatic, exagerat. N-aș zice. Genul ăsta de revoltă, în care protestezi pașnic cînd ceva nu merge bine în țara ta, cînd Guvernul o ia pe arătură, cînd sînt încălcate libertăți și nu se respectă legi, e fir
Odată intrat în încăperile bibliotecii, era, cel puțin pentru mine, una, raiul (hai, un soi de rai). Era contactul cu lumea „cealaltă“, cea interzisă sau foarte greu accesibilă, din afara domului. Puteam să citesc cărți despre locuri pe care nu credeam că
Nu poate fi ceva atît de rău într-o celebrare, chiar minoră și consumistă, a iubirii. Și a venirii primăverii, ce-i drept, mai timpurii, în varianta occidentală și catolică pentru 1 martie al nostru. Așa cum Halloween-ul e un fel de zi a rec
Așa măsluită cum era, România liberă de atunci era o oglindă a lumii, și ea cu susul în jos, în care trăiam, și cînd o luam din cutia de scrisori și o duceam mai departe eram conștientă de lucrul acesta. (Cum conștientă eram, undeva, în adî
Cu uniforma am avut o love-hate relationship. În principiu, nu o acceptam – așa cum nu le-am acceptat nici pe predecesoarele ei din școala generală. Cum nu am acceptat nici bentița și nici cravata de pionier. Cînd scriu cuvintele astea, az
Aproape nimic nu se arunca. Eu, din fericire, îl aveam pe bunicul meu, Tache, ca pe un soi de Gepetto personal. El îmi lipea și cîrpea tot ce era stricat, de la păpuși la perne și haine. Mi-a făcut, de pildă, o pernă din burete, de pus pe scaunul meu
Dacă reușești să treci cu bine de toate astea și să menții echilibrul despre care vorbeam, fără să cazi în depresia care pîndește uneori, în momentele cele mai pline de glamour, și nici în sindromul „prizonieratului“ (în sensul în care ești, într-un fel, prizonier în propria-ți oază de confort și afecțiune, care poate deveni, pe alocuri, sufocantă dacă e non-stop), atunci de poți bucura mai destins de întîmplări precum: să te duci în noaptea de 31 decembrie în Cimitirul Bellu, unde ai
M-am trezit într-o lume diferită de cea a prietenilor mei din copilărie, și ei citiți și la curent cu toate cele, dar mai toleranți, într-o lume destul de crudă. În care, dacă voiai un loc mai în față sau, pur și simplu, un loc, trebuia să te zbați, c
Slavomir are mereu probleme cu cenzura, multe dintre filmele lui trec greu, în cazul unora ajungînd chiar să i se impute costurile de producție. Așa s-a întîmplat, de pildă, cu Uzina (1963) sau cu Romanțe aspre (1965). Versiunile finale ale celor două filme nu îl reprezintă în totalitate. După aceste aventuri cu filmele din realitate, Slavomir hotărăște să facă numai filme de artă și etnografice. Dar și aici, în cazul unora dintre ele, i s-a reproșat că nu sînt gen „Cîntarea României“.
Jucată aproximativ de curînd la Teatrul „Tudor Vianu“ din Giurgiu, în cadrul Festivalului Internațional al Teatrelor Dunărene (FiTeD) 2018. Pentru că mi s-a apărut actuală și fiindcă este novatoare: spectacolul experimentează ideea de tragicommedia dell’arte.
Pînă la urmă, e doar o revistă, nu un mod de viață, veți spune. Da, e adevărat, dar nu e chiar așa. Probabil că nu aș fi putut lucra într-un loc care să nu-mi fi sugerat și un pattern existențial. Cînd am ajuns la Dilema, deși terminasem faculta
Pomana de viu, obicei al acelei părți de Oltenie, încă se păstrează. „Mortul“ își orchestrează propria-i pomană, e de față la slujbă și la petrecere. Doar că acum nu se mai dă de pomană orice: ci, cel puțin în Dolj, mobilă, multă mobilă. Bună și nouă.
Anul ăsta și luminițele, altădată strict estetice (uneori inestetice), vin încărcate cu altă ideologie bombastică: cea naționalistă. Centenarul, cel în legătură cu care s-a făcut atîta tam-tam, de multe ori nejustificat, se apropie și el de climax.
Copil crescut în perioada ceaușistă, am fost, în mod constant, îndoctrinată, printre altele, cu ideologia luptei pentru pace. „Pacea“, în accepțiunea regimului de atunci, devenise o formă fără fond care nu putea aduce după sine decît reacții alergice.
Nu mi s-a întîmplat nimic rău în noaptea aia, și de atunci nu mi-a mai fost frică. Acum pot merge liniștită singură pe întuneric, aproape pe oriunde. Pe oamenii din jur nu-i mai percep ca pe posibili agresori și, chiar dacă sînt homeless-i ori alcoolizați, îi privesc mai curînd cu umor și toleranță decît cu altceva. Și, ce e mai important, mă pot bucura de peisajul de noapte, case, ferestre sugerînd o atmosferă sau alta, copaci în altă lumină, luna.
Gina punea în mișcare și ținea împreună toată această lume complicată cu grație, ca și cum ar fi fost floare la ureche. Emana o feminitate discretă, dar de fapt puternică și mereu prezentă. Avea stilul ei de a se îmbrăca și pieptăna, al ei și numai al ei, și niciodată nu părea că îmbătrînește.
Dumitru era și bunicul meu, în felul lui, modest și discret, un soi de sfînt. Un sfînt mic, de familie, de curte și de cartier. Nu refuza pe nimeni și ajuta, cu drag, pe oricine i se adresa. Deși spunea că nu crede în Dumnezeu și că e ateu (băiat de preot fiind), era, în practică, cel mai bun creștin pe care l-am cunoscut.
Cele mai „dulci“ senzații sînt cele de toamnă. De început de toamnă, cînd ea se păstrează aurie, chiar dacă mai alunecă spre variantele roșcate sau brune. Aerul de toamnă parcă-l și vezi, auriu. Dar, oricum, îi simți răcoarea temperată, fix atît cît trebuie.
Mulți dintre semenii noștri, cei care au o muncă de birou, se duc zilnic într-un loc numit „serviciu“, unde se așază într-un colț al lor și-și fac treaba, care o fi ea. Fie că sînt într-o încăpere separată, fie într-o hală cu destui alții, au un loc fix unde lucrează.
Mă enerva că trebuia să dau tot timpul șpagă și bacșișuri în diverse situații, pentru ca lucrurile să funcționeze. De la taxiuri la doctor. Acum pot merge la cabinete particulare unde plătesc oficial, cu bon, și pot călători cu Uber-ul făra să scot nimic în plus din buzunar.
Faptul că femeile munceau mai mult decît bărbații, pe atunci, era însă o realitate. Precum și faptul că ajungeau „bau-baul“ despre care vorbeam și din cauza lipsei de timp și de mijloace pentru a se îngriji, precum și a unei culturi în acest sens: nu existau procedeele cosmetice de azi, nu se mergea la sală. Iar felul în care erai educată, ca ființă de sex feminin, era foarte puritan. Ideea era, pe scurt, să nu rămîi gravidă înainte de vreme, pentru că-ți nenoroceai viața.
Am fost o „fană necondiționată“ în sensul că știam exact ce și cît e filmul și-l valorizam, în limitele lui. Cînd eram prost dispusă, mai puneam cîte puțin din el și funcționa de fiecare dată: era soluția mea „pufoasă și dulce“ la latura cenușie
În vacanțe se-ntîmplă (cel puțin mie mi se-ntîmplă) să ai timp și ocazii să stai de vorbă, mai îndelung, cu ceea ce nu prea frumos am numi „prestatorii de servicii“. Oamenii din jurul nostru care se ocupă, măcar sezonier, de bunăstarea turistului nesătul.
Am continuat să nu termin relații imposibile, chiar distructive, de teama sfîrșitului. Și să încep tot soiul de chestii pe care nu le-am terminat niciodată, lăsînd un final deschis. „Orice sfîrșit e un nou început“ nu a fost decît un pas.
Tenebrele malului mării erau, se pare, populate de ființe cît se poate de terre à terre. Un domn spre vîrsta a treia ne-a zărit, și pe mine, și pe umbrela mea, și m-a invitat să mă adăpostesc cu el sub o altă umbrelă mai mare, undeva pe mal
Am putut trăi muzica. M-am lăsat în voia ei. Asta s-a întîmplat în cazul lui Roberto Morbioli, care uneori simțeai că-și dădea duhul de atîta pasiune; al lui Phil Gates și al trupei sale, care au rezonat, poate, cel mai mult cu publicul; dar și al britanicilor Nine Below Zero, care au ridicat lumea la dans. Și cu atît mai mult în ziua de croazieră pe vapor, în care trupele s-au amesetecat între ele, în toate combinațiile posibile, într-o dezlănțuire muzicală copleșitoare.
Vampire Diaries e un Gossip Girl (2007-2012, Stephanie Savage, Josh Schwartz) cu elemente supranaturale și cu ceva mai multe principii morale, poate. Totul se învîrte în jurul unui triunghi amoros de telenovelă: doi frați, vampiri, care iubesc aceeași adolescentă (muritoare). Și-n dragostea asta eternă pentru ea, fiecare dintre ei e, pe rînd, cînd bun, cînd rău. Orășelul în care se întîmplă toate astea se numește Mystic Falls, iar pe unul dintre fraț
De-a lungul timpului, am cunoscut tot soiul de oameni care pur și simplu nu aveau chef să plece în vacanță. Printre ei se număra și tatăl meu – de asta, în majoritatea vacanțelor copilăriei mele, am fost fără el. Pur și simplu avea destule de făcut acasă și nu avea chef de interacțiunea plăcută, dar formală, cu diverși posibili interlocutori.
Am plecat spre ora 11, pentru că în jur se vorbea că o să iasă urît, ca pe 21 decembrie. Cînd am ajuns acasă, am văzut ce s-a întîmplat după ce am plecat, dar şi ce se întîmplase înainte, toate lucrurile îngrozitoare. Inimaginabile, pentru mine, una, cel puţin, pînă atunci: pe linia euforiei nu prea clar explicabile pe care o tot trăisem.
Nu înțelegeam de ce, atunci cînd clasa mea model a fost scoasă să-l întîmpine pe Ceaușescu cînd a inaugurat metroul, pare-mi-se, ai mei nu m-au lăsat să mă duc. Deși colegii mei au mers, cu toții, au stat în spate și s-au hîhîit, iar apoi au fost la cofetărie.
Ne-am învățat, în general, să ne plîngem de toate cele din jurul nostru, din România, în special de chestiunile birocratice. Am auzit chiar, destul de des, în taxiuri, mai ales, celebra, deja, frază „Că doar sîntem în România, ce vă mirați?“
Donna Sheridan, personajul interepretat de Meryl Streep, este cel mai evident feministă. Dar și, în același timp, un personaj fermecător, un amestec de hippiotă, femeie de carieră, mamă „eroină“, rămînînd dezirabilă pentru sexul opus. Donna afișează un soi de feminitate aparent nesofisticată, fe
Ne dăm seama de importanța ei doar cînd e cîte o revizie la bloc și ne-o opresc vreo două săptămîni. Atunci cugetăm, poate, la vocile înțelepte care ne spun că nu e veșnică. Și că trebuie s-o economisim cum putem.
Lunile de vară petrecute în Bu-cu-rești au avut întotdeauna un soi de farmec ingrat: pe de o parte, veșnica aspirație spre alte locuri, spre nou, necunoscut, palpitant și explorare; pe de alta, o lîncezeală între plăcută și îngrozitoare, în voia căreia te lași, vrînd nevrînd, de-a lungul multelor zile de sufocare.
În politică, toți sînt o apă și-un pămînt, nu fac decît să încurce și, ca atare, nu vor să știe de nici unii. Altele sînt chestiunile care contează, nu astea, prea terestre, ne-am pierde timpul. Frumoasă teorie în absolut, dar imposibil de trăit cu ea, cel puțin după mine, una, pe lumea asta
Era o diviziune mai evidentă a sexelor, o delimitare deloc ambiguă a masculinului de feminin. Astăzi, am zice că am crescut plini de stereotipuri. Bărbatul muncea mai puțin, ca timp, în gospodărie, dar făcea muncile mai grele.
Cînd se întîmplă ceva eufemistic spus neplăcut în țara în care trăiești, nu poți să-ți continui visarea decît dacă ești inconștient. Simți nevoia să pui și tu umărul cît și cum poți. Postura de cetățean e tot a ta, și nu poți s o ignori. Așa că, atunci cînd ți se încalcă drepturile, te duci și protestezi. Îți asumi că liniștea ta visătoare se va tot duce pe apa sîmbetei.
La tîrgul de vechituri am regăsit gestul care mi-a sărit în ochi pentru prima dată cînd am plecat din țară, în Anglia, și apoi în Franța, prin anii ’90: căutatul frenetic în coșuri imense, bucșite cu haine probabil la mîna a doua, printre care poți găsi, cu ceva noroc, și comori.
Băiatul meu aruncă în aer prejudecățile generației noastre. Care generație, la rîndul ei, ca să ajungă la prejudecățile astea, oricît de absurd ar părea, s-a luptat, atît cît a putut, cu cele ale generației părinților (nu toți părinții intră în categoria asta) trăitori full time în comunism.
