Straturi și ritualuri – de primăvară si nu numai
1 martie a fost pentru mine, mereu, o sărbătoare foarte importantă. Nu era an în care să nu mă perind, timp îndelungat, pe la tarabele de la Romană, să mă uit, să caut, să adăst, să mă întorc. Nu erau cel mai grozave mărțișoare acolo, știu, la tîrgul de sezon de la Muzeul Țăranului mereu sînt unele mult mai frumoase și, totuși, acolo era, pentru mine, locul tradițional.
Luam pentru mine, pentru mama mea, pentru copilul meu, care ducea la școală, eu eram agentul, în cunoștință de cauză și nesilit de nimeni, al continuării copilăriei și al interacțiunii cu lumea micului kitsch. Încă din copilărie, eu eram cea însărcinată cu celebrările de toate felurile. Eu dădeam telefoane de „La mulți ani!“, scriam felicitări și vederi rudelor și prietenilor plecați în străinătate. Inițial, e adevărat, copil fiind, tot eu eram beneficiarul principal al sărbătorilor, de la Crăciun la 1 martie, Paște, și 1 iunie. Dar, treptat, crescînd, din copilul care așteaptă cadourile de sub brad am descoperit că-mi place să fiu eu „moșul“.
Un „moș“ care să nu dea cadouri doar de Ajun, ci care să asigure bunul mers al ritualurilor pe tot parcursul anului. De pildă, de 1 martie. Era un mare eveniment, pentru mine, 1 martie: să ies la vînătoare de mărțișoare, să le aleg, să le cumpăr și apoi să le sortez. Nu oricum, ci urmînd o ierarhie bine stabilită, pentru fetele din clasă, de la prietene la colege bune și la persoane cu care nu aveam mai nimic de-a face. Și același lucru se-ntîmpla cu profesoarele. Pe vremea de atunci, nu puneam doar mărțișoarele în plicuri, ci-mi scriam numele și 1 martie, conștiincios, cu stiloul, pe cîte o carte de vizită pe care o introduceam, grijuliu, în respectivul plic. Alegeam mărțișorul în ordinea, descrescătoare, de la blană la sticlă și metal, de la antropomorfice și zoomorfice la inanimate, și-l prindeam cu un bold de cartea de vizită.
Era un întreg ritual, după cum se vede, care-mi lua ore bune. Toate astea se-ntîmplau pe vremea lui Ceaușescu: se găseau mărțișoare și pe atunci, le făceau diverși și le vindeau în ajun de 1 martie – era una dintre puținele mici profesii liberale din acea perioadă, aveam prieteni care făceau mărțișoare cu luni bune înainte de eveniment și apoi alte cîteva luni trăiau din banii strînși din vînzări. Era o modă să faci mărțișoare gen „Fondul Plastic“ (magazinul oficial al Uniunii Artiștilor Plastici de atunci), cele mai cu pretenții pentru vremea aia: cu scoici și flori puse ușor brambura într-o compoziție nonfigurativă și, pentru timpurile respective, avangardistă. Dar existau și mărțișoare mai normale, ghemotoace de blană cu cîte doi nasturi înfipți ușor asimetric undeva prin mijloc, care puteau fi o pisică sau un urs, fetițe cu codițe cu capete de castane, brațe din ghinde și păr din melană, ori cele mai delicate, făcute, de astă dată, de profesioniști, din sticlă sau chiar coșarii, ghioceii și trifoii din metal. Cert e că sărbătoarea conta și oamenii o luau în serios.
În anii ’90, industria de mărțișoare s a întins considerabil. Au apărut celebrele (cel puțin pentru mine) tarabe de la Romană, tîrgul de la Sala Dalles, tîrgul de la Muzeul Țăranului. Au apărut și mărțișoarele prefabricate, aproape mereu aceleași, din argint sau alte metale mai puțin nobile – dar coexistau cu cele inedite care, fără a fi perfecte, dovedeau măcar doza necesară de umor. Încet-încet, s-a mai dus din ritualul complicat al scrierii pe cartea de vizită, al boldului și al plicului. Toate mărțișoarele veneau, acum, cu un 1 martie scris standard, nici frumos, nici urît, și cu o punguliță „de primăvară“ la fel ca toate celelalte pungulițe. Sigur, imaginarul de 1 martie se diversificase față de cel ceaușist: apăruseră pălării, evantaie, papuci, țestoase, bufnițe, rochii, dragoni, girafe, personaje din desene animate și caricaturi de oameni politici. Multe, multe pisici și destui elefanți, căței și șoareci. Inimi și inimioare, șnururi simple, bănuți…
Și lista ar tot putea continua. Doar că, anul ăsta, tarabele de la Romană au dispărut. Probabil împiedicau circulația? Aproximativ în locul lor sînt, acum, în zonă, multe bile de piatră, care ne păzesc de mașini. De Crăciun a apărut, tam-nesam, și un imens urs luminat cu beculețe albastre, fix pe trotuar, cam în dreptul blocului celebru din cîntec – Piața Romană nr. 9.
Mărțișoare s-au găsit, desigur, în alte părți. La tîrgul de la MȚR, unde sînt, în continuare, cele mai reușite. Din zonă s-au putut lua de la Meli Melo, dar nu a fost același lucru. Le lipseau imperfecțiunile umane, ale mîinilor cvasi-tremurînde din spatele lor. Mai nou, am auzit chiar, de la oameni care au copii la școală, că profesorii le-au zis să nu le mai aducă mărțișoare, că n-au ce face cu ele. Mi-e dor de Irina Nicolau, care încerca să revitalizeze, în felul ei neconvențional, dar profund, și tradiția asta. Care sper, totuși, că nu se va pierde.
