Uniforme, bentițe și despletiri

Publicat în Dilema Veche nr. 780 din 31 ianuarie – 6 februarie 2019
Uniforme, bentițe și despletiri jpeg

După cafeaua la ibricul roșu cu buline urma îmbrăcatul pentru școală. Îmbrăcatul ăsta presupunea, obligatoriu, punerea uniformei. Care, în liceu, era neagră sau un soi de bleumarin închis, cu bluză bleu sau, uneori, albă.

Cu respectiva uniformă am avut o love-hate relationship. În principiu, nu o acceptam – așa cum nu le-am acceptat nici pe predecesoarele ei din școala generală. Cum nu am acceptat nici bentița și nici cravata de pionier. Cînd scriu cuvintele astea, azi, mi se par de-a dreptul suprarealiste. Ideea că cineva îți putea impune să porți patru, cinci, șase ore pe zi o dungă albă din pînză, lînă sau plastic pe cap mi se pare, acum, de neconceput. Oricum, de cîte ori aveam ocazia, fie în orele profesorilor mai destupați la minte, fie în pauze, îmi scoteam bentița – care, din albă și imaculată, pregătită de mama sau bunica, ajungea un cocoloș insalubru.

Desigur, bentița reprezenta doar una dintre interdicțiile legate de păr. Tocmai în perioada adolescenței, cînd părul, atît pentru fete, cît și pentru băieți, căpăta, evident, o simbolistică pe de o parte sexuală și pe de alta (deși în legătură cu prima) rebelă, la școală ți se cerea, dacă erai băiat, să vii tuns, sub o anumită lungime, iar dacă erai fată, să ți-l porți prins, măcar într-o coadă. Poate că, pentru cine nu a trecut prin așa ceva, nu sună atît de sinistru. Pentru o persoană, însă, liberă în limite normale, aș zice, orice interdicție și încartiruire, mai ales la vîrste „fragede“, poate deveni o povară insuportabilă. Îmi aduc aminte de furia cu care îmi trăgeam bentița de pe cap, în pauze. Dar și cu care, începînd cam cu clasa a opta, îmi despleteam părul odată ieșită de pe teritoriul școlii. „A despleti“, pe care, acum, îl percep mai ales cu sensul lui figurat, era atunci ceva atît de concret: simțeam de-a dreptul voluptatea părului revărsat pe umeri și bătut de vînt. Mă simțeam, oricît de clișeistic ar suna, eu însămi de-abia atunci.

Mai tîrziu, în liceu, ne puteam duce cu părul despletit din cînd în cînd. Lucrurile erau incredibil de relative și amestecate, într-un mod haotic, bălmăjit, pe care nu mi-l explic nici acum pînă la capăt. Sau mi-l explic prin incoerența sistemului. Am urmat un liceu în care nu aveai voie, cel puțin teoretic, decît cu ciorapi de culoarea pielii (?), dar unde veneam zilnic la ore cu o uniformă scurtă și strîmtă, fără matricolă, cu eșarfe și pulovere colorate pe deasupra. Și asta nu-i nimic: aveam vreo două colege care nici nu mai purtau uniformă. Una dintre ele (despre care am mai scris) o purta, de fapt, pe sub niște fuste verde cu alb, cred, tricotate de ea însăși. Oricum, uniforma nu se vedea. O alta își făcuse o fustă de culoarea uniformei, cloche, mai de prințesă, pentru că pur și simplu nu-i plăcuseră croiala și materialul uniformei originale. Aducea mai curînd cu Alba ca Zăpada ori Scarlett O’Hara decît cu o elevă convențională din vremea lui Ceaușescu.

Liceul la care am fost era Școala Centrală, pe atunci „Zoia Kosmodemianskaia“. Care, deși era mai curînd un pension de fete, în clase fiind, în general, cam cîte cinci băieți, își avea libertatea și poezia lui. Ca să mă întorc la propria uniformă, pe care am abandonat-o pe la începutul lungii digresiuni, o uram ca idee, dar începusem să și țin la ea. De ce? Simplu, cred: pentru că îmi petreceam o mare parte din zi în ea. Sigur, mergeam cu ea la școală. Dar programul se prelungea, pentru că după școală mergeam, de cele mai multe ori, la cofetărie, apoi la bunici, de multe ori la meditații și uneori chiar la întîlniri. Peticul închis la culoare mă însoțea mai peste tot și nu-l mai asociam strict cu îngrădirile sistemului. Mai ales că-l personalizasem îndeajuns: o scurtasem și o strîmtasem pe biata uniformă (care, inițial, avusese forma unui sac), în așa fel încît devenise o posibilă piesă vestimentară.

Cu ea pe mine am fost martoră la „victoriile“ „societății socialiste multilateral dezvoltate“, una dintre ele fiind metroul bucureștean. În perioada în care se construia, trebuia să străbat centrul Bucureștiului pe jos, de la Romană (unde stăteam) spre Adesgo, unde erau bunicii mei. Chiar cînd metroul s-a terminat de construit, la Romană nu s-a făcut stație decît după mult timp (de asta arată, pînă astăzi, ca un WC). Așa cred că mi-am dezvoltat, de voie, de nevoie, un ochi pentru lumea mai puțin vizibilă, la prima vedere, din jur: case vechi, pomi, flori, ceruri, cerșetori, cîini și pisici. Care cred că a rămas lumea mea pînă-n ziua de azi. Așa am învățat engleza – povestindu-mi, în gînd, în engleză, diverse întîmplări de pe la școală și diverse iubiri neînțelese. Așa am devenit mai dură – învățînd să contracarez, cu o privire bine plasată sau o vorbă mai tăioasă, nedemnă de o domnișoară, glumele proaste ale unora sau altora care-mi stricau poezia drumului, pe vremea cînd corectitudinea politică nu se inventase.

Și tot nu-mi vine să cred, azi, de multe ori, că tot eu eram cea cu uniformă și bentiță.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.
Zizi și neantul jpeg
Primul an
Nu mă recunoșteam, nu recunoșteam familiarul în comportamentele colegilor și profesorilor mei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Prima mea călătorie
Aș vrea să vă spun că ceea ce am cîștigat în prima mea călătorie „adevărată” va dura pe termen lung, însă mi-am dat seama încă din primele zile ale întoarcerii că nu va fi așa.
E cool să postești jpeg
Anularea gîndirii
„Dacă ar fi fost rasist, Karl May nu i-ar fi lăsat pe Winnetou și Old Shatterhand să devină frați de cruce”.
p 20 WC jpg
Două modele ale diversităţii religioase
Cînd coexistenţa religiilor e privită în lumina Sursei lor transcendente, ea poate deveni întîlnire în cunoaştere.
Theodor Pallady jpeg
Un capitol tainic de Filocalie siriacă
Prea multe nu știm despre viața sfîntului Isaac Sirul, iar datele disponibile se pot consulta în volumul recenzat aici.
Rivero y Compania in Calle Tetuan Old San Juan   DSC06841 jpg
PREVI (1)
Importanța experimentului PREVI este majoră nu numai pentru arhitectura socială participativă, în particular, ci pentru arhitectură în general.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Din cauza porțiunilor de drum decapat, mai mulți bicicliști participanți la Turul României s-au accidentat, căzînd de pe biciclete în zona Ambud-Petin din județul Satu Mare.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Așteptați, reconfigurăm traseul
După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit.

Adevarul.ro

Spioni ruşi FOTO SHUTTERSTOOCK
Rușii își intensifică acțiunile de spionaj în România: „Vor să știe tot”
Spionii ruși vor să știe tot, de la ce resurse minerale avem până la starea drumurilor sau a căilor ferate din România, atrag atenția experții.
covid 19
COVID-19. Cum ne pregătim pentru valul 7
Ultimele date oficiale anunțate de Ministerul Sănătății arată 1.419 cazuri noi de persoane infectate în ultimele 24 de ore cu SARS-CoV-2 din 3.624 de teste efectuate și 20 de decese raportate.
Annalena Baerbock FOTO EPA-EFE
Germania declară încheiată chestiunea reparațiilor de război cerute de Polonia
Ministrul german de Externe a repetat marţi, la Varşovia, că chestiunea reparaţiilor Poloniei pentru cel de Al Doilea Război Mondial este „închisă", relatează AFP.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.