Jucării și utopii
În copilărie, relația mea cu lumea înconjurătoare s-a mărginit, destul timp, la un apartament de bloc socialist de două camere. În care, pentru a supraviețui, trebuia să-mi folosesc imaginația.
Și să am o relație bună cu părinții, pentru că trei persoane în două camere nu era cel mai grozav aranjament. Și totuși, niciodată nu am simțit conviețuirea asta ca pe o povară, ci, mereu, ca pe o bucurie. Aveam camera mea și nu era una obișnuită: oricît de paranoic ar părea astăzi, era plină cu jucării. Și asta se întîmpla în epoca ceaușistă. Totuși, se găseau jucării și pe atunci, fie că era vorba de vestitele păpuși „Arădeanca“, fie de animalele de cauciuc mieunătoare, fie de ursuleții sau iepurii de blană, mașinile, jucăriile mecanice sau ascuțitorile din China. La care se adăugau „perlele coroanei“, jucăriile primite din Iugoslavia de atunci, unde aveam rude, sau chiar din Occident, de unde aveam privilegiul să-mi mai vină pachete. Precum și moștenirile de familie, jucăriile vechi transmise din generație-n generație, precum ursul Ghiță, chior de un ochi și năpîrlit, ori tigrul Aligru, cu blana aspră și aproape inexistentă de la mîngîieri repetate și cu un singur dinte în gura întredeschisă.
Toată această lume artificială, imitație, pe linia kitsch-ului dulce (cu accente, pe alocuri, de sinistru) își avea sensul ei în două feluri, aș zice, în contextul de atunci: pe de o parte, tatăl meu, care nu se simțea în largul lui în România ceaușistă, avea nevoie să evadeze în alte universuri, fie ele de plastic și blană; pe de alta, copil singur la părinți fiind, într-o familie în care fiecare din membrii ei lucra destul și de acasă, a trebuit să-mi găsesc o ocupație. Și cum am fost învățată să fac lucrurile într-un mod complicat, și se pare că asta mi s-a potrivit, am devenit demiurgul de buzunar al dormitorului meu comunist cu trei carpete chinezești maronii, un recamier roșu care începea să se destrame și niște perdele cu Mickey și Donalzi ușor deformați, în variantă neaoșă. Așa mi am ocupat timpul și imaginația de copil zglobiu, dar și ușor matur, creînd o societate democratică paralelă, una de căței și iepuri din blană și plastic. Acolo toți aveau drepturi egale și nici unul nu era exclus de la vreo acțiune ori întîlnire. Nimeni nu era preferat altuia și, dacă existau tendințe de acest fel, erau imediat remediate. Iar tot ce făcea „Banda Bună“ (așa se numea adunătura de jucării de pe raftul negru, confecționat de bunicul meu și de pe patul cîndva de copil) era consemnat de mine într-un carnețel cu coperți groase. Era acolo și un recensămînt, toți aveau nume și, în loc de poze, cîte un desen.
Cum puteam să mă plictisesc? Chiar atunci cînd nu veneau alți copii în vizită, eram prea ocupată cu prietenii inanimați. Pe care nu-i stricam, nu le rupeam gîturile, cel mult le mai făceam păpușilor cîte o coafură alandala sau le schimbam veșmintele. Uneori se întîmplau și mici miracole. Într-o zi a sosit din Germania, de la nașa mea, nimeni alta decît Pippi Langstrumph (Șosețica), eroina lui Astrid Lindgren. Care, ce-i drept, pe vremea de atunci, în România nu însemna mare lucru. Dar arăta, pur și simplu, spectaculos: avea, evident, pistrui și două codițe roșii împletite, precum și niște ochi foarte albaștri. Formidabil și diferit de toată seria mea de păpuși „Arădeanca“ era că avea mîinile și picioarele mobile, se mișcau libere la încheieturi. Și avea un trup moale. Dacă păpușile „Arădeanca“ erau frumoase, dar țepene, ca niște domnișoare de pension, Pippi Langstrumph era firească și liberă, asemenea eroinei pe care o-ntrupa și lumii din care venea. Tocmai de aceea o și controlaseră pînă-n rărunchi, la propriu, la vamă: o tăiaseră în partea moale să vadă dacă nu era ceva ascuns în ea și apoi o cususeră la loc. Cel puțin așa-i auzisem vorbind pe cei din familia mea, cînd sosise…
Ea a devenit preferata mea (deși, conform regulilor democratice, nu le-am ignorat nici pe celelalte). Cîțiva ani mai tîrziu, însă, a apărut o minune care, cel puțin aparent, a surclasat-o (de fapt, tot Pippi, căreia îi ziceam Peppy, în varianta mai anglofonă, a rămas sufletul păpușilor): o păpușă care vorbea, mergea și cînta. Am botezat-o Ciquitita, era epoca ABBA, și am fost îndrăgostită luni de zile de ea, într-atît încît nu numai că o luam cu mine la școală, ci și prin Parcul Tineretului. Deși nu era așa firească precum Peppy, ci genul frumoasă și în alt fel țeapănă.
S-au întîmplat, în același dormitor de bloc socialist, și minuni mai mari decît Ciquitita. Într-o dimineață, cînd m-am trezit, incredibila baie Lego (în premieră absolută pentru vremurile alea, de început de ani ’80) se făcuse singură, peste noapte, și mă aștepta pe carpetele chinezești. Cum s-o fi întîmplat? M-am întrebat și mi-am întrebat părinții. Zîna mării, tot ea a fost, cea despre care am mai mai scris cum îmi lăsa, la Mangalia, jucării pe lampă. Ajunsese și pînă aici…
Nu știu cît de bine sau de rău mi-a făcut toată această mitologie alambicată în care am trăit. Cert e că, printre altele, m-a învățat să nu mă plictisesc singură, să-mi creez lumi mici și posibile în orice spațiu, oricît de imperfect, și să mă agit să le stăpînesc.
