Pe întuneric
Toamna tîrzie tîrîie după ea și un soi de întuneric permanent. Lumina aurie devine o penumbră veșnică, aducînd mai curînd cu o noapte care stă să mijească non-stop. În ea, toate cele nu se mai văd neapărat pozitive și apetisante, ci cenușii și ușor derizorii.
Întunericul ăsta e diferit de cel dens și gros de noapte, cel care, dacă e să te iei după tot soiul de referințe din fapte diverse și cultură populară, adăpostește sub aripa lui fapte înspăimîntătoare, ca n Raven (James McTeigue, 2012), Sin City (Frank Miller, Robert Rodriguez, 2005) sau Gotham City-ul lui Batman, ca-n lumea lui Jack the Ripper sau Mr Hyde, sau precum cea descrisă în romanul lui Kate Williams, Plăcerile bărbaților. Dar și plăceri ascunse sau declarate, mai puțin vinovate sub faldurile nopții, precum, să zicem, în Legăturile primejdioase ale lui Laclos sau în Valmont-ul lui Forman după roman. Sau, de ce nu, accese și chiar șuvoaie de inspirație, care pot duce la opere fundamentale, ca n Something’s Gotta give (Nancy Meyers, 2003), în care personajul interpretat de Dianne Keaton tot plînge și scrie... Ori schimbări esențiale în viața, morala și comportamentul eroului, cum se petrece cu Scrooge al lui Dickens. Sau, pur și simplu, un somn liniștit, condimentat poate doar cu evenimente miraculoase, pozitive, precum în Marry Poppins sau în The Night Before Christmas al lui Clement C. Moore.
Dar dincolo de referințele amestecate (alese după criterii afective), există întunericul real, fizic, pe care ni-l ducem cu toții, cum putem. Căci, mai nou, cam după ora 17, pur și simplu se întunecă. Și dacă ai treabă pe stradă, și ești doar un umil pieton, și, desigur, ai oarecari referințe livrești și oarecare imaginație, trăiești o altfel de lume decît cea de pînă atunci. Căci, pînă la urmă, ăsta este atuul întunericului: pîcla lui, fie că o simți diafană, fie apăsătoare, îți permite ca ceea ce vezi prin ea să lase loc interpretărilor, stărilor și, de ce nu, poveștilor.
Cînd eram mică, și apoi adolescentă, mi-era frică de întunericul care mă prindea în special în locuri necunoscute, în cartiere pe care nu le străbăteam și pe lumina zilei. Chiar dacă erau apropiate de cel în care locuiam, aveam mereu senzația de apăsare și ostilitate. Oamenii care se nimereau primprejur, cei mai mulți dintre ei, îmi trezeau suspiciuni și mi se păreu potențiali agresori. Nu, nu eram chiar paranoică, ci un copil prea bine crescut de părinți și bunici grijulii. Așa că mergeam, dar mereu mă întorceam să văd cine e în urma mea și, eventual, să-l las să treacă. Întunericul mă agresa, îi simțeam atingerea ca pe aceea a unei pături din ceva plăsticos, la care făceam alergie. Și nu voiam decît să ajung mai repede la familiar și la lumină, ca să scap de el și să fiu din nou eu însămi, cea bine și cocoloșit crescută.
După foarte mulți ani m-am văzut nevoită ca, la orele astea altădată horror ale serii, să umblu și să fiu singură, în diverse locuri deloc dintre cele mai cunoscute. Odată, am fost nevoită să plec de-acasă mai tîrziu de crucea nopții, și sub diverse presiuni fiind, să străbat pe jos (așa am ales atunci) o parte mică, ce-i drept, de oraș. Supărările mele personale, probabil, au atîrnat atunci mai greu decît fricile nocturne, ce au devenit, brusc, banale. Țin minte cum, tot înaintînd pe străzi, s-a produs un fenomen pe care acum l-aș numi simpatic: furia și frustrarea interioare, în interacțiune cu oroarea de altădată, de tenebre, au rezultat într-un calm tîmp, fatalist: ce-o fi, o fi, îmi fac loc prin neantul aparent și-mi continui drumul.
Nu mi s-a întîmplat nimic rău în noaptea aia, și de atunci nu mi-a mai fost frică. Acum pot merge liniștită singură pe întuneric, aproape pe oriunde. Pe oamenii din jur nu-i mai percep ca pe posibili agresori și, chiar dacă sînt homeless-i ori alcoolizați, îi privesc mai curînd cu umor și toleranță decît cu altceva. Și, ce e mai important, mă pot bucura de peisajul de noapte, case, ferestre sugerînd o atmosferă sau alta, copaci în altă lumină, luna.
De curînd, am ajuns noaptea, dintr-o întîmplare, să zicem, chiar în Cimitrul Bellu. Am fost precum Baba Dochia, dar la nivel de o singură zi: ce i s-a întîmplat ei cu zilele și săptămînile, mi s-a întîmplat mie cu orele. Am plecat pe lumină în Obor să cumpăr un vas de lut pentru cimitir. Ca să nu mai pun florile de acolo în vaze sinistre de plastic. Am ajuns în Obor, am căutat asiduu o vază decentă printre kitsch-urile de plastic, am luat florile. A trecut un timp, imperceptibil și imens. Cînd am ridicat ochii spre cer, era întuneric.
Și totuși, am pecat spre Bellu. Cînd am ajuns, era beznă toală. M-au lăsat, totuși, de la poartă. Am pus florile, am aprins lumînarea. Cînd să plec de la mormîntul familiei, doi paznici își făceau rondul, pe fondul maslului de la biserica din Cimitirul eroilor, alăturată. Eu, ieșind în beznă de la mormînt, în timp ce săream pîrleazul, i-am întrebat: „Sînt spirite noapte, pe aici, prin cimitir?“ Ei mi-au răspns: „Povești, doamnă, povești.“
